Manifestările “dezgheţului” hruşciovist în învăţământul istoric superior din URSS

Adrian DOLGHI.

MANIFESTĂRILE „DEZGHEŢULUI" HRUŞCIOVIST ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL ISTORIC SUPERIOR DIN URSS

În. Republica Moldova în contextul geopolitic contemporan şi probleme actuale ale edificării statului de drept în Republica Moldova din perspectivele integrării europene: Materialele conferinţei ştiinţifice internaţionale anuale a tinerilor cercetători: Ed. A III-a, 29 martie 2009, Chişinău / col. de red.: Alexandru Burian (red-şef), Andrei Smochină, Valeriu Cuşnir (rt.al), Ch: Inst. De Istorie, Stat şi Drept, 2010 (CEP USM). 275-289.

 

ПРОЯВЛЕНИЯ ХРУЩЕВСКОЙ «ОТТЕПЕЛИ»

В ВЫСШЕМ ИСТОРИЧЕСКОМ ОБРАЗОВАНИИ СССР

 

 

В данной статье изучается проявления хрущевской «оттепели» в высшем историческом образовании СССР. Автор делает вывод, что резолюции XX съезда КПСС имели противоречивые последствия в области исторической науки и образования. Высшее образование зависело в совокупности от политического курса партийных лидеров, наука, обретая только «санкционированную свободу».  После 1956 года советское государство продолжило репрессивную политику в адрес нелояльной интеллигенции, а историей пренебрегали, поскольку она не была такой нужной хрущевскому режиму как физика и биология, что привело к уменьшению числа преподавателей на педагогических факультетах (исторических в том числе). Среди преподавательских кадров и студентов господствовала ожидание указаний партийного руководства, о решении выявленных или изученных проблем.

 

 

THE HRUSHCHIOVIST „THAW" MANIFESTATIONS ABOUT HIGHER HISTORICAL EDUCATION IN USSR

 

This article is dedicated to the study of hrushchiovist „thaw" manifestations about higher historical education in USSR. Author comes to conclusion that SUCP XX Congress resolutions had contradictory consequence in science and education domain. Higher education activity depended on political stream of party leaders, science obtaining just a "restricted freedom". After 1956 the soviet state have continued repressive politics toward inconvenient intelligentsia also history was passed over because it wasn't as necessary for soviet regime as physics and biology which brought the reduction of didactic staff in pedagogical Faculties (including historical). In didactic and student staff medium has prevail party leadership directives expectation regarding raised or investigated problems resolution.

 

 

Congresul XX al PCUS (Moscova, 14-25 februarie 1956) a anulat cultul personalităţii lui Stalin, a făcut o breşă în ideologia totalitară. Istoricii puteau deja să se îndoiască de corectitudinea principiilor expuse în „Cursul Scurt"; dar sperau să găsească limitele libertăţii în deciziile Congresului, lipsa cărora stopa cercetările. Ca rezultat a apărut o situaţie de confuzie şi de incertitudine în ştiinţa istorică: istoricii se întrebau dacă libertatea este reală sau formală, care dintre tezele expuse în perioada precedentă trebuie să fie revizuite şi care să rămână intacte, vor urma iarăşi represiuni sau nu? etc. Situaţia a fost „clarificată" prin articolul de fond al revistei „Voprosy istorii" publicat în luna martie imediat după Congres, cu titlul „Congresul XX şi sarcinile cercetărilor Istoriei Partidului". În articol se formulau noi direcţii de abordare în cercetarea istoriei. A fost declarată prioritatea caracterului ştiinţific [[1]]. În acelaşi timp articolul era scris în spiritul respectării deciziilor de partid. Istoricii erau chemaţi să cerceteze istoria de pe principiile leninismului şi să revadă din punct de vedere critic principiile expuse în lucrarea „Istoria PC(b) din toată Uniunea. Curs Surt" a lui Stalin. Conform articolului „trăsătura principală a Congresului XX este fidelitatea marxism-leninismului [[2]]. În continuare se recunoştea drept corectă demistificarea cultului personalităţii, care conform articolului era cauza principală a greşelilor efectuate, şi care minimaliza rolul partidului şi a conducerii colective. Corectitudinea politicii promovate de PCUS şi fidelitatea marxism-leninismului erau noile postulate de la care istoricii trebuiau să-şi pornească investigaţiile. Problemele dezvoltării societăţii, a relaţiilor internaţionale, greşelile şi neajunsurile în activitatea ideologică şi propagandistică deveneau în contextul dat sarcini pe care ştiinţa şi educaţia istorică trebuiau să le realizeze. Dacă planul general de dezvoltare a societăţii sovietice era de a creşte bunăstarea, atunci ştiinţa istorică trebuia să contribuie de rând cu celelalte ramuri ale economiei naţionale la realizarea acestui deziderat; Hruşciov a înaintat teza coexistenţei paşnice a sistemului socialist şi capitalist. Prin urmare, de fundamentarea, argumentarea şi propagarea acestei teze trebuia să se ocupe ştiinţa şi învăţământul istoric. Articolul explică comunităţii savanţilor şi profesorilor istorici care sunt obiectivele, sarcinile şi noul mod de abordare a istoriei. Limitele libertăţii prin urmare rămânea metodologia marxist-leninistă şi rezoluţiile congresului. Sarcina majoră la zi a istoricilor era ca „în activitatea ştiinţifică şi pedagogică să depăşească reminiscenţele cultului personalităţii, să reflecte veridic evenimentele, să restabilească tezele şi aprecierile leniniste şi să le dezvolte creativ" [[3]].

Tezele raportului secret al lui Hruşciov „Cu privire la cultul personalităţii şi consecinţele sale", „descifrate" în articolul din „Voprosy Istorii" au avut o influenţă considerabilă asupra istoriografiei sovietice. Noua politică de destalinizare şi de coexistenţă paşnică cu Occidentul cerea un nou fel de istoriografie, iar istoricilor li s-a fixat trei obiective contradictorii: a) A se confrunta cu scriitorii şi istoricii din Vest la nivel academic, ceia ce înainte de 1953 nu se făcea, argumentele din publicaţiile occidentale nu fiind discutate în mod deschis de către savanţii sovietici; b) Istoricii trebuiau să restabilească credibilitatea istoriografiei - şi prin urmare credibilitatea Partidului Comunist - pentru publicul larg din Uniunea Sovietică. Această misiune a devenit şi mai impresionată în 1961, atunci când Hruşciov a decis că Partidul Comunist ar trebui să fie, în continuare, un partid al întregii populaţii a Uniunii Sovietice şi că istoricii ar trebui să contribuie la crearea unui nou „om sovietic"; c) De a cunoaşte şi scrie istoria adevărată, ceia ce, conform argumentelor oferite de Hruşciov, ar fi putut oferi conducerii partidului o informaţie preţioasă despre drumul cel mai bun către comunism [[4]].

 În linii generale este necesar de menţionat, că Hruşciov dorea ca istoricii să creadă în propriile lor scrieri şi aprecia că interpretarea rutinară a declaraţiilor partidului nu mai era suficientă. Reieşind din faptul că articolul prelua un şir de expresii şi teze din raportul lui N.Hruşciov, acestea în contextul analizei sarcinilor cercetării istoriei după congres deveneau noi şabloane istoriografice.

În concluzie autorul articolului trasează clar limitele libertăţii de creaţie a istoricilor, menţionând: „În URSS sunt suficiente cadre care cu sentimentul înalt al responsabilităţii de partid, lucrează spre realizarea noilor sarcini. Este necesar de a ajuta cadrele să depăşească cultul personalităţii, buchereala şi dogmatismul şi să-şi construiască lucrul său pe baza marxismului-creativ"; Istoricii sovietici îşi reorganizează activitatea lor în lumina rezoluţiilor Congresului XX. În situaţia de după Congres când istoricii practic nu ştiau cum să-şi desfăşoare activitatea în continuare, această expresie suna drept o indicaţie „salvatoare" din situaţia dificilă, întrucât necunoaşterea limitelor şi aerul libertăţii ce se resimţea putea avea urmări fatale pentru viaţa istoricilor prea îndrăzneţi. Sarcinile noastre, (ale istoricilor) - se menţiona în articol - sunt clar delimitate de Congresul XX. Este necesar de a sfârşi cu buchereala şi dogmatismul, a urma ferm învăţătura şi metoda leninistă şi a crea lucrări ştiinţifice noi, îmbibate cu idei noi, spirit creativ şi de cercetare silitoare, contribuind astfel la victoria comunismului [[5]]. Prin urmare şi după Congresul XX, ştiinţa istorică rămânea în serviciul regimului comunist şi ideologiei de partid în vederea argumentării şi justificării politicilor totalitare.

Cursul „destalinizării dirijate" a societăţii şi ştiinţei, desfăşurat la sfârşitul anilor '50 începutul anilor '60, a contribuit la unele schimbări pozitive în ştiinţa istorică [[6]]. O trăsătură distinctivă a anilor 50-60, este satisfacerea setei izvoristice prin slăbirea întrucâtva a limitelor accesului în arhive: Dacă în anul 1947 în sălile de lectură a Direcţiei Arhivelor de Stat au avut acces la unele documente circa 4000 de oameni, atunci în 1957 peste 23 000 [[7]]. Au fost publicate culegeri de documente referitoare la Istoria URSS şi la istoria universală [[8]]. A fost reluată editarea regulată a Culegerilor statistice [[9]]. În anul 1964 a avut loc Sesiunea ştiinţifică Unională cu privire la utilizarea în cercetările istorice a metodelor sociologice. Sociologia, un timp îndelungat fiind în dizgraţie, a fost cerută pentru cercetările istorice [[10]]. Au apărut reviste istorice noi: „Voprosy Istorii KPSS", „Vestnik istorii mirovoj kul'tury"; „Istoriâ SSSR", „Novaâ i novejaâ istoriâ", au început să fie editate de asemenea ediţiile periodice ca „Slavânovedenie", „Narody Azii i Afriki", de asemenea „Voenno-istoričeskij žurnal".

În anii „dezgheţului" hruşciovist ştiinţa istorică a obţinut un anumit impuls pentru dezvoltarea sa, înainte de toate pentru că în primii ani de după congres istoricii au obţinut posibilitatea de a elabora metodologia ştiinţei, deşi în limitele teoriei marxist-leniniste. Aceasta a fost perioada eliberării parţiale de dogmatism, - parţială, deoarece mulţi căutau soluţia în „înţelegerea pe nou a lui Marx", cauza tuturor relelor epocii staliniste fiind considerată „vulgarizarea" ştiinţei [[11]].

Perioada „dezgheţului" a început la Academia de Ştiinţe a URSS în anul 1956 cu o adunare de coordonare pe problemele istorice, care a discutat planul cincinal al cercetărilor istorice, care urma să fie aprobat la şedinţa Secţiei Ştiinţe Istorice a Academiei de Ştiinţe a URSS. La şedinţă au răsunat apeluri de a înainta teme de cercetare noi şi de revedere a aprecierilor vechi. În raportul istoricului P.N.Tret'akov se remarca că după Congresul XX al PCUS în premieră după mulţi ani a devenit posibil lucrul creativ de cercetare într-un şir de domenii ale istoriei contemporane. În acelaşi timp apelurile de renaştere a spiritului creativ era însoţit de condamnări şi acuzaţii „în prea multă independenţă" în căutarea noilor abordări în studierea istoriei [[12]]. O astfel de atitudine faţă de activitatea istoricilor în mare parte se explică prin frica conducerii de partid de a pierde controlul ideologic în sfera ştiinţei.

După recunoaşterea de către Congresul XX a PCUS a deformărilor ideilor marxist-leniniste în activitatea practică pentru cercetătorii istoriei URSS şi istoriei PCUS, obiectivele metodologice sau complicat. A apărut necesitatea de a explica într-un fel s-au altul legătura între teorie şi practica concretă. Primele încercări se dovedeau a fi disperate. De exemplu, a fost înaintată problema cu privire la conţinutul şi forma manifestării legităţilor dezvoltării sociale. Abordând una din cele mai importante probleme ale istoriei URSS – lichidarea chiaburimii ca clasă, istoricii au avut curajul să mediteze despre „necesitatea principială" a unei astfel de lichidări şi despre formele prin care s-a realizat în practică. Mai mult, că represiunile pe parcursul lichidării chiaburimii au fost provocate nu de „condiţiile obiective" de creştere a luptei de clasă în procesul construcţiei socialismului, dar prin particularităţile transformărilor politice ce aveau loc în Uniunea Sovietică. Chiar şi timida înviorare a gândirii ştiinţifice în domeniul teoriei istoriei părea de scurtă durată. Ea a fost ferm întreruptă după Hotărârea CC PCUS Cu privire la activitatea redacţiei revistei „Voprosy Istorii"[[13]]. Din acest moment a început să se constituie o nouă schemă. În primul rând a fost eliminată, de facto discreditată posibilitatea ne coincidenţei tezelor teoretice şi practicii construcţiei socialiste – posibilitatea deformării prevederilor teoretice pe parcursul construcţiei socialismului. O astfel de posibilitate a fost prescrisă unei singure perioade, iar responsabilitatea pentru aceasta se punea în seama unei singure persoane, concrete. Mai mult de cât atât, se prevedeau şirul de probleme, în care o astfel de deformare se recunoştea a fi admisibilă. Mai dramatic era faptul, că prin această hotărâre, istoricilor din nou li sa „confiscat dreptul" de a medita asupra problemelor teoretice, astfel încât doar PCUS avea dreptul de a dezvolta bazele teoretice ale marxism-leninismului, şi doar el era în stare de a aprecia, în ce măsură practica corespunde ideilor şi concluziilor teoretice.

Începând cu anul 1956 s-a anunţat oficial restaurarea „concepţiei leniniste" a procesului istoric, ca debarasare a istoriei de „greşelile şi perversiunile" staliniste. De asemenea a fost întredeschisă „cortina de fier", ce separa ştiinţa istorică sovietică cu istoriografia universală. Astfel, istoricii au căpătat posibilitatea de a face cunoştinţă cu realizările şi rezultatele cercetărilor colegilor de peste hotare, deşi, desigur, utilizarea experienţei lor a fost limitată prin canalele ideologice existente „critica istoriografiei burgheze, antimarxiste şi revizioniste". A fost dovedit odată în plus că posibilitatea unor cercetări ştiinţifice, în sensul adevărat al cuvântului, depindea de conjunctura politică, ştiinţa nu s-a eliberat de influenţele externe, ea a dobândit doar o „libertate limitată". Esenţa acestui fenomen, constă în faptul că monopolul asupra adevărului rămânea în mâinile aparatului de partid şi de stat [[14]]. Pe parcursul anilor '60 s-a constituit un nou sistem al canoanelor ideologice, întărită prin publicarea operelor complete ale lui Lenin. Fenomenul „libertăţii limitate", ce se răspândea atât asupra metodologiei istoriei, cât şi asupra izvoarelor, a fost un factor important, ce stagna dezvoltarea ştiinţei istorice. A avut loc modernizarea ideilor staliniste, purificarea lor de cele mai odioase formulări [[15]].

Reîntoarcerea la moştenirea leninistă, la înţelegerea profundă a conceptelor leniniste cu privire la dezvoltarea Rusiei declarată de Congresul XX, se realiza în ediţii ştiinţifice în mod formal şi primitiv. În locul citatelor din operele lui Stalin, aşa cum era până în 1956, au început să fie aduse afirmaţii ale lui Lenin cu privire la diverse probleme ale istoriei şi nu doar, dar şi a marxismului, despre patriotismul revoluţionar, concepţia materialistă a istoriei, partinitate şi obiectivate etc. [[16]]

Procesul destalinizării şi reformele lui Hruşciov au afectat istoriografia sovietică şi cea de la periferiile imperiului sovietic în şase modalităţi diferite: 1) Prin reabilitarea victimelor epurărilor staliniste; 2) îmbunătăţirea nivelului ştiinţific al istoriografiei sovietice; 3) Importanţa ştiinţei istorice în socializarea şi mobilizarea cetăţenilor sovietici a fost accentuată de către noua conducere colectivă; 4) Naţionalismul rusesc excesiv al lui Stalin a fost înlocuit printr-o abordare mai ideologică şi revoluţionară; 5) Atitudinea faţă de patriotism în republicile naţionale a devenit mai tolerantă; 6) Hruşciov a anunţat încheierea construirii socialismului şi trecerea la comunism.

În perioada de conducere a lui Hruşciov, s-au investit în cercetare şi în învăţământ mai mulţi bani ca oricând în trecut. Numărul monografiilor istorice a crescut de la 556 în 1956 la 1602 în 1957. Au fost rectificate unele falsificări staliniste ale istoriei. Rolul politicii şi individului în istorie au fost reduse la proporţii moderate, naţionalismul rus a fost forţat să lase loc reabilitării istoriei unui număr de aproape 100 de naţionalităţi diferite. „Eterna prietenie a popoarelor" şi „anexările progresiste" urmează şi în continuare să rămână în vigoare. Prin urmare atât timp cât istoricii subscriau la cele două mituri, ei erau liberi în opţiunile sale. Specificul perioadei era şi reînvierea abordării revoluţionare ideologico-tematice în istoriografie, alături de o toleranţă crescândă fată de patriotismul ne-rus în istorie şi o mândrie naţională pozitivă. În scrierea istoriei în acel moment, naţionalismul rusesc era extrem de discreditat, ca un exces stalinist, aşa încât ideologia şi ataşamentul s-au modificat, urmate şi de preferinţele tematice ale istoricilor. Istoricii au diluat de asemenea mult formula răului mai mic. Descrierile regimului ţarist au devenit mai critice. În asemenea circumstanţe, golul obţinut în urma atenuării naţionalismului rus a fost completat cu lucrări noi cu o tematică prosovietică şi pro-naţională în toate republicile unionale.

Deşi istoricilor le era permis să exploreze multe subiecte noi, unul le era cu insistenţă impus - istoria partidului, în perioada stalinistă, acest subiect fusese aproape tabu, un teritoriu exclusiv al propagandiştilor partidului. Acum, Partidul Comunist trebuia totuşi să se elibereze de tensiunile staliniste. Partidul lui Stalin fusese atât de autoritar în scrierea istoriei încât amintirile vechilor bolşevici erau utilizate pentru a împrumuta istoriei partidului o notă umană. În acest mod, popularizării istoriei i s-a dat chiar o mai mare prioritate decât scrierii profesionale a istoriei. Totuşi, aceste două sarcini erau total incompatibile: articolele din periodicele istorice trebuiau să atingă un nivel superior, dar trebuiau cu toate acestea să rămână la îndemâna publicului larg. Rezultatul strădaniei lui Hruşciov, de popularizare a istoriei partidului a creat o distanţă şi mai mare între elucidarea ştiinţifică şi popularizarea ei.

Majoritatea revistelor, tipografiilor erau legate de anumite instituţii. În multe republici unionale, de altfel, limba publicaţiilor este foarte revelatoare, în Republica Sovietică Moldovenească, de exemplu, o publicaţie bilingvă sau moldovenească avea mai multe şanse să ajungă la masele largi decât o publicaţie rusească. Sporirea tipăriturilor sovietice în domeniul istoriei reflectă şi creşterea profesionalismului în ştiinţa istorică. Totuşi, regimul politic pare însă să controleze clar fondurile şi distribuirea hârtiei tipografice. Istoricii, care-şi bazau opiniile pe evenimente reale, documente din arhive şi pe cercetare ştiinţifică, tindeau să deducă concluzii care nu conveneau sub raport politic şi prin urmare erau înclinaţi să pună în primejdie axiomele politice stabilite de partid. Or Hruşciov şi apoi succesorul lui, Brejnev, au fost de aceeaşi părere asupra faptului că „libertăţii istoricului" îi trebuiau impuse limite politice. Prelucrarea ideologică, sancţiunile administrative, limitarea dreptului de a publica şi a accesului la izvoare şi chiar posibilitatea arestului – erau şirul metodelor de presiune asupra istoricilor care cu voie sau fără voie au depăşit limitele admisibile. Astfel, istoricii sovietici, atât până la moartea lui Stalin, cât şi după Congresul XX al PCUS, declarând război dogmatismului, continuau să aştepte deciziile următorului Congres [[17]].

Încercările limitate de a critica ideologia marxist-leninistă aruncau persoanele din ştiinţă şi viaţa social-politică, negarea chiar şi a unei părţi ale dogmei în public ameninţa pe curajoşi de a se trezi în închisori [[18]]. O dovadă vădită poate servi activitatea unui grup de absolvenţi ai Facultăţii de Istorie a Universităţii de stat „M.V. Lomonosov" din Moscova (MGU), constituită în jurul tânărului istoric L.N.Krasnopevţev. Investigând particularităţile economiei Rusiei prerevoluţionare, mişcarea revoluţionară, alternativele de evoluţie a ţării după revoluţia din 1917, Krasnopevţev şi adepţii săi au ajuns la concluzia că lozincile de partid ale anilor 50 nu corespund realităţii. Pentru răspândirea foilor volante antiguvernamentale membrii grupului „Krasnopevţev" au fost pedepsiţi cu 6-10 ani de detenţie în închisoare [[19]]. L.N.Krasnopevţev ulterior menţiona că „imediat după Congresul XX al PCUS, în anii 1956-1957 au fost aruncaţi în închisori şi lagăre numeroase grupuri de tineri şi sute de cetăţeni aparte, care au criticat metodele şi esenţa „statului PCUS" şi acţiunile lui cele mai provocătoare, - de exemplu, înăbuşirea sângeroasă a răscoalei ungare [[20]]. În perioada 1956-1965 au fost judecaţi şi condamnaţi la termene de detenţie în închisoare sau lagăre de muncă în conformitate cu articolul 70 al codului penal al URSS, pentru agitaţie şi propagandă antisovietică - 5748 persoane [[21]]. Şi aici observăm caracterul contradictoriu al politicii promovate de regimul lui N.Hruşciov: Pe de o parte rezoluţiile congresului au declarat drept sarcină primordială a întregii societăţi – depăşirea şi critica cultului personalităţii lui Stalin a consecinţelor acestuia, a crimelor şi represiunilor. Pe de altă parte regimul hruşciovist a continuat politica represivă la adresa intelectualităţii incomode.

Consecinţele Congresului XX au fost contradictorii şi în domeniul predării/învăţării istoriei în învăţământul superior. Referitor la învăţământul superior rezoluţiile Congresului prevedeau: de a ridica calitatea pregătirii specialiştilor în instituţiile de învăţământ superior, îmbunătăţi lucrul educaţiei ideologice de asemenea şi a depăşi cultul personalităţii şi consecinţele sale [[22]]. Aceste directive realizate în practică au provocat de fapt - reformarea învăţământului istoric superior. Deja la 3 iulie 1956 prin ordinul Ministrului învăţământului superior din URSS s-au constatat un şir de neajunsuri în domeniul predării ştiinţelor sociale şi a educaţiei ideologice din cadrul instituţiilor de învăţământ superior din URSS. Neajunsurile se refereau în special la insuficienta propagandă a ideilor marxist-leniniste şi a realizărilor PCUS, persistenţa reminiscenţelor cultului personalităţii, superficialitate în domeniul predării Istoriei PCUS. De asemenea în ordin se menţionează că un rol important în educaţia ideologică a tineretului studios trebuie să-l aibă catedrele de ştiinţe sociale, care „înarmează tineretul cu teoria marxist-leninistă" [[23]].

Reformarea predării disciplinelor sociale era motivată nu prin necesitatea optimizării procesului didactico-ştiinţific ci prin necesitatea de „a consolida legătura dintre propaganda marxism-leninismului cu practica construcţiei comuniste". Din aceste considerente începând cu anul de studii 1956-1957 în instituţiile de învăţământ superior s-a introdus predarea a trei cursuri de sine stătătoare: Istoria Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, Economia politică, Materialismul dialectic şi istoric. În acelaşi an prin la 19 octombrie s-a introdus în toate instituţiile de învăţământ superior, inclusiv la facultăţile de istorie, examenul de stat la cursurile „Istoria PCUS" şi „Economia politică" [[24]]. Modificările erau orientate spre depăşirea cultului personalităţii lui Stalin, ce presupunea în viziunea funcţionarilor de partid şi de stat de a exclude din programele universitare studierea obligatorie a lucrării „Istoria Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Curs scurt", şi înlocuirea cursului Bazele Marxism-leninismului cu Istoria Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Aceste măsuri a dus la centralizarea şi unificarea a predării disciplinelor social-politice în şcoala superioară. În rezultat s-a constituit un sistem unic de studiere a ştiinţelor sociale în instituţiile de învăţământ superior.

O nouă modificare a listei disciplinelor sociale în învăţământul superior are loc în anul 1963. Începând cu anul de studii 1963/64 s-a introdus predarea a patru cursuri de sine stătătoare de ştiinţe sociale: Istoria PCUS; Filosofia marxist-leninistă; Economia politică; Bazele comunismului ştiinţific. Cursul Bazele comunismului ştiinţific, a fost introdus începând cu data de 1 septembrie 1963 [[25]].

Referitor la transformările din domeniul învăţământului istoric superior din URSS, L.A.Sidorova a sesizat corect afirmând că: „elaborarea şi căutarea unui nou model al interacţiunii conducerii de partid şi de stat şi ştiinţei istorice avea loc neliniar: perioada „liberalismului" şi „a organizării forţate" se succedau reciproc"[[26]]. „Dezgheţul" hruşciovist, deşi încuraja studierea creativă a trecutului, nu contribuia la schimbarea conţinutului, formelor, metodelor de predare a istoriei, şi ştiinţelor sociale. În mediul universitar prevala aşteptarea iniţiativelor „de sus", a indicaţiilor conducerii de partid cu privire la soluţionarea problemelor apărute, sau indicate spre a fi cercetate.

Învăţământul sovietic în aceşti ani se afla în întregime sub controlul statului. Existenţa şi activitatea acestuia depindea în întregime de cursul politic al liderilor de partid. Drept argument a acestei afirmaţii ne servesc informaţiile şi articolele publicate despre activitatea facultăţilor de istorie a universităţilor de stat, amplasate pe paginile revistei „Voprosy Istorii" în legătură cu aniversarea a 25 de ani de la Hotărârea CC PC(b) din toată Uniunea şi a Sovietului Comisarilor Norodnici „Cu privire la predarea istoriei civile în şcolile URSS"[[27]]. Autorii au reflectat activitatea facultăţilor de istorie a universităţilor de stat, ce sărbătoreau date omagiale, au făcut bilanţurile de activitate şi şi-au plasat obiective de activitate pe viitor. În contextul transformărilor survenite după Congres se menţionează că „facultăţile de istorie în anul 1956 şi-au reorganizat capital activitatea sa. Întreaga activitate didactico-ştiinţifică, politico-educaţională a colectivelor facultăţilor a fost orientată spre realizarea sarcinilor înaintate de Congresul XX în faţa instituţiilor de învăţământ superior [[28]].

Una din sarcini înaintate de Congresul XX a fost îmbunătăţirea calităţii pregătirii specialiştilor şi ridicarea nivelului lucrului ştiinţific, de asemenea şi lărgirea pregătirii specialiştilor în instituţiile de învăţământ superior în măsura în care aceasta asigura necesitatea economiei naţionale şi „construcţia culturală". Se pregătirea specialiştilor pe baza apropierii instituţiilor de învăţământ superior cu producţia. În legătură cu aceasta a fost planificat de a majora subsidiile pentru activitatea ştiinţifică: Începând cu anul 1956 până în anul 1965 cheltuielile statului în aceste scopuri urmau să crească de la 3,6 mlrd. ruble la 8 mlrd.[[29]]. Subsidiile erau destinate în cea mai mare parte dezvoltării specialităţilor tehnice, în special care aveau importanţă militară. Măsurile de dezvoltare a ştiinţei în ansamblu nu îmbunătăţea calitatea instituţiilor de cercetare şi a cadrelor ştiinţifice deja existente, prin urmare dezvoltarea avea loc pe cale extensivă, iar directiva „despre legătura ştiinţei cu viaţa", a orientat profesorii institutelor pedagogice să se limiteze la elaborarea manualelor şi materialelor didactice.

Pentru politica statului în domeniul învăţământului la sfârşitul anilor 50, a fost caracteristic şi diminuarea procesului de pregătire a istoricilor şi profesorilor de istorie. Se micşora numărul facultăţilor umanitare, specialităţile, instituţii de învăţământ în întregime, se micşora şi numărul disciplinelor umanitare studiate [[30]]. „Istoria", din punctul de vedere al luptei pentru „dezvoltarea rapidă a agriculturii", nu era atât de necesară, ca fizica şi biologia. Creşterea numărului de studenţi la forma serală şi fără frecvenţă de studii şi micşorarea numărului la cea de zi, orientarea abiturienţilor spre institutele politehnice şi agricole la sfârşitul anilor 50 – a dus la micşorarea numărului de cadre didactice la facultăţile de istorie, şi în general la facultăţile cu profil pedagogic. În rezultat, la sfârşitul anilor 50 începutul anilor 60 în sfera învăţământului istoric superior s-a constituit o situaţie dificilă, legată de calitatea joasă a pregătirii cadrelor. În legătură cu aceasta între 18-21 decembrie 1962 la Moscova a avut loc Conferinţa Unională cu privire la măsurile de îmbunătăţire a pregătirii cadrelor didactico-ştiinţifice în domeniul ştiinţelor istorice, la care au participat cca. 2 mii de istorici. Sesiunea a fost deschisă de preşedintele Academiei de Ştiinţe din URSS academicianul M.V.Keldîş, care a subliniat că „pentru dezvoltarea ştiinţei istorice o importanţă mare o au cadrele de istorici..." [[31]].

La Conferinţa istoricilor a fost analizată situaţia pregătirii cadrelor didactico-ştiinţifice în domeniul istoriei. Conform datelor prezentate în cadrul discuţiilor, la 1 octombrie 1961 în instituţiile de învăţământ superior şi instituţiile de cercetări ştiinţifice din URSS activau 17 mii de istorici, dintre aceştia la instituţii de învăţământ superior activau 7980. Din numărul acestora 5964 specialişti pe istoria partidului, 1211 – istoria URSS şi 805 specialişti în domeniul istoriei universale [[32]]. Atrage atenţia faptul că cea mai mare parte din istoricii instituţiilor de învăţământ superior (74,7 %) o constituiau specialiştii pe Istoria PCUS, ce aveau drept scop să asigure interesele ideologice a ale partidului-stat. Unii dintre aceşti istorici deseori completau rândurile reprezentanţilor nomenclaturii de partid. Dintre specialiştii de „Istoria PCUS" doar 32 persoane (0,5 %) erau doctori în ştiinţe şi profesori. Printre specialiştii de Istoria URSS numărul profesorilor şi doctorilor era de 64 (5,3 %). Printre specialiştii pe Istoria universală, profesori şi doctori în ştiinţe erau 49 persoane (6 %) [[33]].

Datele oficiale cu privire la situaţia cadrelor didactico-ştiinţifice în domeniul istoriei, în premieră dezvăluite în URSS, ne vorbesc că 3 mii de istorici specialişti la toate cele treci specialităţi ce activau în instituţiile dă învăţământ superior nu aveau titluri didactice şi grade ştiinţifice. Doar 1,8 % erau doctori în istorie şi profesori universitari. Această situaţie se crease datorită represiunilor postbelice şi campaniei contra cosmopolitismului, şi din cauza măririi numărului de institute de cercetări ştiinţifice şi transferarea unui şir de specialişti în cadrul acestora, dar şi din cauza lacunelor în sistemul studiilor postuniversitare. De exemplu în anul 1956 aspirantura la Facultatea de Istorie de la Universitatea de Stat „M.V. Lomonosov" din Moscova au absolvit 39 de persoane, iar în anul 1962 – 14 [[34]].

În calitate de măsuri, capabile să rezolve problemele învăţământului istoric, organizatorii Conferinţei Unionale din 1962, au propus de a îmbunătăţi tematica cercetărilor ştiinţifice (în legătură cu critica cultului personalităţii lui Stalin), de a îmbunătăţi calitatea tezelor de candidat şi doctor în ştiinţe, a elabora un plan al pregătirii aspiranţilor în domeniul istoriei pe toată Uniunea Sovietică; a trimite pe termen lung savanţii din institutele academice la lucru pedagogic în instituţiile de învăţământ de la periferii ş.a. Astfel, ne schimbând statutul savantului, condiţiile activităţii lor ştiinţifico-didactice, metodologia şi tematica cercetărilor, pe calea unor măsuri administrative se considera suficient pentru a îmbunătăţi pregătirea cadrelor ştiinţifico-didactice în domeniul ştiinţelor istorice. O astfel de atitudine a statului sovietic faţă de ştiinţa istorică a fost caracteristică perioadei hruşcioviste. În vederea schimbării spre bine a situaţiei create au fost emise câteva hotărâri a CC al PCUS atât înainte, cât şi după Conferinţa Unională a istoricilor din 1962: la 13 iulie 1961 a fost adoptată Hotărârea CC al PCUS şi Consiliului de Miniştri al URSS „Cu privire la îmbunătăţirea pregătirii cadrelor ştiinţifice şi ştiinţifico-didactice" [[35]], prin care se permitea instituţiilor de învăţământ superior să elibereze candidaţii în ştiinţe de la activitatea didactică şi să transfere în calitate de cercetători ştiinţifici superiori pe termen de 2 ani, pentru a lucra asupra tezelor de doctor. În afară de aceasta hotărârea mai prevedea oferirea concediilor de creaţie, zile suplimentare de concediu, se introduce funcţia de profesor-consultant care trebuiau să ajute aspiranţii în pregătirea tezelor [[36]]. Apreciem aceste acţiuni ca fiind progresiste, întrucât ele schimbau întrucâtva situaţia, oferind posibilitate şi mijloace în vederea elaborării disertaţiilor. Însă paralel cu măsurile destinate să schimbe situaţia spre bine în cabinetele partidului şi Consiliului de Miniştri deseori se luau măsuri contradictorii, dictate de directivele ideologice şi personal de opinia lui N.Hruşciov. De exemplu pe parcursul întregii perioade de referinţă (1956-1965) a continuat să fie valabilă scrisoarea instructivă a Ministerului Învăţământului din 7 august 1954 care interzicea să fie plătite deplasările persoanelor care lucrau asupra disertaţiilor [[37]]. În afară de aceasta un timp îndelungat institutele pedagogice nu aveau dreptul să tipărească tezele de doctor şi candidat, ceia ce de asemenea împiedica posibilităţii de a pregăti cadre ştiinţifico-didactice din rândul profesorilor acestor instituţii [[38]]. Prin urmare statul sovietic în politica sa faţă de învăţământul istoric superior promova o politică duplicitară: pe de o parte era interesat în mărirea numărului de specialişti în domeniul istoriei, respectiv şi de cadre de propagandişti şi ideologi. Pe de altă parte atrăgea o atenţie deosebit de mare ştiinţelor reale destinate să asigure politica utopică hruşciovistă în domeniul agriculturii, lipsind astfel ştiinţele socio-umanistice de subsidii substanţiale necesare dezvoltării cercetărilor. Politica în acest domeniu nu era consecventă, aprobându-se decizii contradictorii şi creând confuzii în activitatea ştiinţifico-didactică.

Un rol important pregătirea studenţilor l-a avut fondul de carte necesar. Imediat după Congresul XX, în faţa istoricilor a fost pusă sarcina de a reedita şi elabora manuale, ţinând cont de critica cultului personalităţii. De asemenea în faţa participanţilor la Conferinţă a fost pusă sarcina de a elabora şi edita materiale didactice la disciplinele istorice auxiliare, incluse în planul de învăţământ – istoriografia, studiul izvoarelor istorice, arheologia, geografia istorică [[39]]. Consecinţa directă a fost reeditarea în anul 1964 şi 1965 a primelor două volume a Istoriei URSS din 1956 şi 1959. În noua ediţie a fost inclus şi un „Studiu istoriografic", autorul căruia era redactorul responsabil L.V.Cerepnin [[40]].

În anul 1956 a fost editat manualul de Istorie a URSS, în perioada sovietică de I.B.Berhin [[41]]. Mai prost erau asigurate cu literatură didactică orele de curs şi seminar la disciplinele de istorie modernă şi contemporană, o parte a cărora în loc de analiză a evenimentelor istorice conţineau un şir de citate din clasicii marxism-leninismului şi rezoluţiile Cominternului. De exemplu, manualul „Istoria modernă şi contemporană a Europei şi Americii" sub redacţia lui V.V. Alexandrov şi „Practicum" la acelaşi curs, elaborat de A.D.Stegari [[42]]. Un alt suport didactic la disciplina Istoria modernă şi Contemporană a Europei şi Americii îl reprezenta Crestomaţia la istoria contemporană, 1960 [[43]].

Concomitent cu anumite realizări ştiinţifico-didactice, ia amploare o altă tendinţă, caracteristică perioadei sovietice: creşte controlul de partid asupra învăţământului istoric superior, care capătă caracter formal şi se manifestă în numeroase rapoarte, directive jubiliare, şi alte atribute externe ale convingerii ideologice a cadrelor didactice şi a studenţilor. Tineretul studios în anii 60 deja puţin credeau în apelurile şi lozincile ideologice, anume tineretul în această perioadă devine cea mai activă forţă de rezistenţă puterii, care nu dorea să fie de acord cu modul de viaţă instituit. Uniunile studenţeşti neformale erau fenomene caracteristice deja la sfârşitul anilor 50-mijlocul anilor 60. Cum mărturiseşte denunţul secret al Ministerului Învăţământului Public din RSFSR adresat CC PCUS din 29 noiembrie 1956, studenţii multor instituţii de învăţământ superior cereau transformări democratice în cultură, ştiinţă şi învăţământ. În universităţile şi institutele centrale ale ţării se creau grupuri de studenţi, se discutau lucrările autorilor „căzuţi în dizgraţie" – V.Dudinţev, C.Simonov, picturile lui Picaso, [[44]] se desfăşurau discuţii „secrete" despre teoria şi metodologia istoriei. Aceste tendinţe ale tineretului de a gândi independent, ideologii de partid din Departamentul Ştiinţă, Şcoli şi Cultură a CC PCUS pe RSFSR le-au apreciat ca dovezi ale „atitudinii neglijente faţă de muncă, refuz de a pleca la muncă la periferie, manifestări de concepere perversă şi burgheză a culturii" [[45]].

În calitate de măsuri, capabile să prevină intenţiile „nesănătoase" ale studenţimii, Ministerul Învăţământului Public din RSFSR în scrisoarea sa către CC PCUS a propus de a intensifica şi mai mult lucrul de educaţie ideologică, directorilor instituţiilor de învăţământ li se prescria să reprime orice fapte „de cuvântare demagogică şi desfrânare" [[46]]. Controlul ideologic, represiunile împotriva istoricilor incomozi au continuat şi după destituirea lui Hruşciov, şi au existat într-o măsură mai mare sau mai mică până în anul 1991. Amintim, că la 15 octombrie 1964 Hruşciov este exclus de la toate funcţiile şi înlocuit cu „troica": Brejnev, Podgornîi şi Kosîghin [[47]] – „neostalinişti" în formă pură. În sfera social-politică a început procesul rapid de abrogare chiar şi a modestelor transformări democratice din anii 50. Acest proces includea reabilitarea lui Stalin şi stalinismului [[48]].

În domeniul ştiinţei istorice procesul de „restalinizare" a început cu discursul la Conferinţa profesorilor de ştiinţe sociale (Leningrad, septembrie, 1965) a şefului Secţiei Ştiinţă şi Instituţii de învăţământ a CC al PCUS, Serghei Trapeznikov. În cuvântarea sa, Trapeznikov a acuzat un şir de istorici de troţkizm. Pentru Trapeznikov, toţi cei care s-au exprimat împotriva lui Stalin erau troţkişti, şi prin urmare trebuiau să împărtăşească soarta lor. El a comparat situaţia anilor treizeci din ştiinţele sociale cu situaţia anului 1965: „Atunci în domeniul acestor ştiinţe era dezacord, ezitare, perversiune şi acum (mijlocul anilor 70 – n.a. – A.D.) observăm acelaşi lucru" [[49]]. El a explicat tuturor: cine, când şi cu ce metode a făcut „ordine" în ştiinţele sociale, adică Stalin. Şi dacă situaţia este asemănătoare, de ce n-ar putea fi utilizate aceleaşi metode? Acesta a fost cursul spre care îndemna pe toţi Trapeznikov, întru-cât el menţiona că „critica operelor lui Stalin înseamnă de fapt critica lui Lenin" [[50]]. În aceiaşi cuvântare, S.Trapeznicov a afirmat că este necesar de a reedita lucrarea „Istoria PC(b) din toată Uniunea. Curs scurt". În toamna aceluiaşi an S.P.Trapeznikov şi alţi trei istorici din „cohorta neostalinistă" au publicat articole la acest subiect. Ei au declarat, că de fapt nu a fost nici un cult al personalităţii lui Stalin, că această noţiune este inventată, nejustificată şi subiectivă.

 

Referinţe bibliografice

 

[1]. XX съезд КПСС и задачи исследования истории партии // Вопросы истории. 1956. № 3. С. 3-12.

[2] Ibidem, p.3.

[3] Ibidem, p.5.

[4] Ibidem, 3-12.

[5] Ibidem, p.12.

[6] Историческая наука в ХХ веке. – М., 2002 – С. 152-153, 183, 203-212.

[7] Пыжиков А.В. Историческая наука в годы «оттепели» // Социальногуманитарные знания, 2000. №6. – С. 223.

[8]. Vezi: Декреты Советской власти: Т.I-IV. – М., 1957-1968; Крестьянское движение в России. Сб. док. В 2-х т. – М., 1961-1965; Нюрнбергский процесс над главными военными немецкими преступниками. Т. I-VII – М, 1957-1961; Документы внешней политики СССР. Т.I-XIX. – М., 1957-1974 и др.

[9]. Народное хозяйство РСФСР в 1959 г. Статистический ежегодник. – М., 1960; Высшее образование в СССР. Статистический сборник. – М., 1961.

[10]. История и социология. – М., 1964.

[11] См.: Пыжиков А.В. Указ. соч.

[12]. Сидорова Л.А.Оттепель в исторической науке. Советская фия первого послесталинского десятилетия. – М., 1997.

[13]. Справочник партийного работника. М., 1957. Вып. 1. С. 382.

[14]. Сидорова Л. А., Историческая наука СССР в первые послевоенные годы // Pagina Web a Universităţii de Stat din Tomsk / http://modernhistory.omskreg.ru/page.php?id=793

[15]. Афанасьев Ю. Н. Феномен советской историографии. // Отечественная История. – М., 1996. - №5.С.146-168.

[16]. Историчичесская наука в XX в. М, 1997. c. 296.

[17]. Историчичесская наука в XX в. М, 1997. c.262.

[18] «Дело» молодых историков 1957-1958 гг. // Вопросы истории. 1994. №4. - С.107

[19]. Ibidem, p.108

[20]. Ibidem.

[21]. Козлов В.А.. Крамола: инакомыслие в СССР во времена Н. Хрущева и Л. Брежнева (По материалам Верховного суда и Прокуратуры СССР) // Общественные науки и современность. 2002 № 3, c.84.

[22]. О преподавании в вузах СССР Истории Коммунистической Партии Советского Союза, политической экономии, диалектического и исторического материализма. Из приказа Министерства высшего образования СССР от 3 июля 1956 г. №555. // Высшая Школа. Москва, 1957. с.80.

[23]. Ibidem.

[24]. О государственных зкзаменах по общественным наукам. Приказ Министра высшего образования от 19 октября 1956 г. №813. // Высшая Школа. Москва, 1957. с.82-83.; ANRM F.3186, inv.1, d.307, f.123.

[25]. О введении преподавания в вузах СССР Курса Основ научного коммунизма. Из приказа министра высшего и среднего специального образования СССР от 27 июня 1963 г. // Высшая школа. Под ред. Е.И.Войленко. сб. основных постоновлений, приказов и инструкций. В 2-х ч. Ч. 1. М., «Высшая школа», 1978. с.324.

[26]. Сидорова Л.А. «Оттепель» в исторической науке. Советская историо­графия первого послесталинского десятилетия. - М.: Наука, 1997. С. 250-251.

[27]. О работе исторических факультетов государственных университетов // Вопросы истории. - 1959. -No 7.- С. 182-201; № 10. - С. 192-200; №11.- С. 185-194; № 12. - С. 185-192.

[28]. О работе исторических факультетов государственных университетов // Вопросы истории. - 1959. № 12. - С. 186-187.

[29]. Vezi: Чуткерашвили Е.В. Развитие высшего образования в СССР. - М., 1961.

[30]. Булыгина Т.А. Общественные науки в СССР 1945-1985 гг. - М., 2000. - С.102-103.

[31]. Всесоюзное совещание о мерах улучшения подготовки научно-педагогических кадров по историческим наукам. – М., 1964. – С.9.

[32]. Ibidem, p.42.

[33]. Ibidem.

[34]. Ibidem.

[35]. постановление ЦК КПСС и Совета министров СССР «О мерах по улучшению подготовки научных и научно-педагогических кадров» // КПСС в резолюциях… Т.10. С. 51-55

[36]. Ibidem.

[37]. Инструктивное письмо Министерства высшего образования СССР от 7 августа 1954 г. № И.-65. // Высшая Школа. Москва, 1957. с.369.

[38]. Всесоюзное совещание о мерах улучшения подготовки научнопедагогических кадров по историческим наукам. - С.263.

[39]. Ibidem. - С. 50.

[40]. См.: Преподавание отечественной истории в университетах России: прошлое и настоящее. - С. 160.

[41]. Берхин И.Б. История СССР (1917-1964 гг.): Учебное пособие для университетов. - М., 1956; Он же: История СССР (1917-1971). Изд. 2-е, перераб. и доп. - М., 1972; Он же: История СССР (1917-1976): Учебное пособие для студентов вузов, обучающихся по специальности «История». Изд. 3-е, перераб. и доп. - М., 1979; Он же: История СССР: советский период. Изд. 4-е, перераб. и доп. - М., 1987.

[42]. Vezi: Александров В.В. Новейшая истории стран Европы и Америки (1918-1945 гг.). – М, 1985; Стегарь С. А. Практикум по новейшей истории. Вып.1-2. - М, 1980.

[43]. Хрестоматия по новейшей истории» в трёх томах, М, 1960.