ASERVIREA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI ISTORIC SUPERIOR DIN URSS INTERESELOR POLITICE (1944-1964)
Valeriu COZMA
Adrian DOLGHI
Sistemul de învăţământ în URSS, sub lozinca slujirii cauzei socialismului şi comunismului, pe parcursul a şapte decenii de „construcţie a socialismului" a fost utilizat în calitate de instrument al propagandei şi realizării liniei generale a partidului. În Uniunea Sovietică scopul învăţământului reieşea nu din interesele societăţii ci din cele ale partidului-stat – de a educa cetăţeni credincioşi partidului şi ideologiei marxist-leniniste. În acelaşi timp învăţământului istoric i se rezerva un rol special: istoria şi exemplele din istorie trebuie să „înarmeze" studenţii cu înţelegerea legilor dezvoltării sociale, să educe în tradiţiile revoluţionare şi muncitoare poporul sovietic, să le educe „un sentiment înalt al patriotismului sovietic", să educe dorinţa de a apăra patria socialistă, să lupte cu pătrunderea „ideologiei burgheze" în conştiinţa elevilor" etc. [i]. Prin urmare, cunoştinţele istorice stăteau la baza ideologiei de stat, iar învăţământul istoric în această perioadă purta un caracter de clasă.
Un rol important în mecanismul de influenţă a sistemului administrativ de comandă asupra şcolii superioare îl juca Ministerul Învăţământului Superior din URSS (creat în 1946)[ii]. Ministerul reprezenta organul, care determina structura, conţinutul, forma de învăţământ, contingentul de studenţi, condiţiile de angajare în câmpul muncii a absolvenţilor. De asemenea controla activitatea didactico-ştiinţifică a cadrelor didactice. În aceste condiţii procesul restabilirii învăţământului istoric superior a însemnat nu doar restaurarea construcţiilor ce-au suferit în urma războiului sau edificarea altora noi, ci şi refacerea procesului de pregătire a cadrelor în ansamblu, instituirea unui control dur aspra procesului didactic, planificarea şi ideologizarea conţinutului învăţământului istoric superior.
În URSS existau trei nivele ale conţinutului învăţământului, reprezentând în sine o anumită ierarhie de proiectare a sa: a) Nivelul general al structurii teoretice (planul de învăţământ); b) nivelul disciplinei de studiu (disciplina şi programul de studiu); c) nivelul materialului didactic (literatura didactico-ştiinţifică) [iii]. În prezentul articol ne-am propus să analizăm conţinutul învăţământului istoric superior după aceste nivele în anii 1944-1964, ceia ce ne va permite să elucidăm procesul de aservire a învăţământului istoric superior intereselor politice.
a) Nivelul general al structurii teoretice (planul de învăţământ). Conţinutul şi formele învăţământului istoric superior din URSS de la sfârşitul anilor '40 – începutul anilor '50 era determinat de planurile de învăţământ din anii 1943, 1947, 1954 la specialitatea Istoria pentru institutele pedagogice cu 4 ani de studii (planul universităţilor era alcătuit pentru 5 ani de studii). Un exemplu al unui astfel de plan ne serveşte cel al Institutului Pedagogic din Chişinău pentru anul 1948/1949 şi al Universităţii de stat din Moldova pentru anul de studii 1948/1949. În plan sunt fixate câteva blocuri de discipline: disciplinele social-politice, psiho-pedagogice, cursuri istorice, cursuri şi seminare speciale, de asemenea şi cursuri opţionale. Conţinutul învăţământului, prezentat spre conceptualizare teoretică în planurile de învăţământ, obţinea concretizare în planurile şi conţinuturile disciplinelor de studiu.
În planul institutelor pedagogice, blocul disciplinelor social-politice includea Bazele Marxism-leninismului (250 ore), Economia politică (140 ore), Materialismul dialectic (44 ore), Materialismul istoric (96 ore). Blocul ideologic constituia în total 530 ore. În predarea ştiinţelor sociale planul prevedea succesiunea: Bazele marxism-leninismului se studia pe parcursul semestrelor I-IV, apoi Economia politică – în semestrele V-VII şi disciplinele filosofice în semestrele VI-VIII [iv]. Prin Ordinul Ministrului Învăţământului Superior din URSS din 31 decembrie 1947 se introducea 2 examene la disciplina Bazele marxism-leninismului, unul la finele anului întâi de studii (semestrul II), al doilea la finele anului doi de studii (semestrul IV), iar la sfârşitul semestrelor I şi III se susţinea câte un colocviu la disciplina nominalizată [v]. La sfârşitul studiilor studenţii susţineau examenul de stat – Bazele marxism-leninismului [vi]. Astfel, prin blocul disciplinelor social-politice şi prin intermediul studierii obligatorii a disciplinelor marxiste, puterea promova o politică de ideologizare şi politizare a societăţii. Prin aceasta se atingea scopul educării personalităţii, credincioase idealurilor comuniste, formării istoricilor, capabili să abordeze istoria prin prisma unei singure metodologii – marxist-leniniste.
Din blocul disciplinelor istorice studenţii institutelor pedagogice studiau Istoria lumii antice (186 ore), Istoria evului mediu (212 ore), Istoria modernă (486 ore) şi Istoria URSS (612 ore), Istoria slavilor de sud şi de vest (40 ore), Studiul izvoarelor istoriei URSS (102 ore), Istoria relaţiilor internaţionale (36 ore), cursuri şi seminare speciale în volum de 118 ore [vii]. Disciplinele istorice constituiau 1792 ore; Blocul ştiinţelor psiho-pedagogice, era alcătuit din cursurile Psihologia (85 ore), Pedagogia (104 ore), Istoria pedagogiei (98 ore), şi Igiena şcolară (36 ore), de asemenea se mai studia Metodica predării istoriei (24 ore) şi un seminar special la pedagogie (36 ore). Disciplinele pedagogice constituiau 383 de ore; Un accent deosebit de mare, în cadrul Institutului Pedagogic se punea pe studierea unui ştir de discipline filologice: Limba străină (68 ore), Literatura universală (282 ore), Limba rusă (350 ore), Limba moldovenească (42 ore), Literatura rusă (190 ore), Literatura moldovenească (132 ore). Disciplinele filologice constituiau în total 1064 ore). Alte discipline ca Bazele dreptului sovietic (104 ore) educaţia fizică (176 ore). Numărul total de ore la patru ani de studii o constituia 4049 ore, din care 13 % o constituia disciplinele sociale, disciplinele pedagogice 9,5 %, disciplinele istorice 44,2 %, disciplinele filologice 26,3 %, alte discipline o constituiau 20 %[viii].
Comparând planul de învăţământ de la facultăţile de istorie a institutelor pedagogice cu cel de la facultăţile universităţilor observăm că blocul disciplinelor sociale includea Bazele Marxism-leninismului (250 ore), Economia politică (143 ore), Materialismul istoric (76 ore). Blocului disciplinelor ideologice oferindu-se mai puţine ore de cât în institutele pedagogice (469 ore) [ix].
Dintre ştiinţele psihopedagogice, la universităţi se studia Pedagogia (122 ore), Psihologia (84 ore) şi Metodica predării istoriei (126 ore), Istoria pedagogiei (98 ore) în total 430 ore; O altă deosebire a procesului de studiu de la universităţi este că în cadrul acestor instituţii studenţii studiau limbile clasice: Limba latină (108 ore); limba rusă veche (60 ore). De asemenea se studia o limbă străină (216 ore), şi limba de stat a republicii respective (în RSSM Limba moldovenească – 172 ore) [x]; În cadrul universităţilor în blocul disciplinelor istorice erau incluse mai multe discipline, fiecărui curs acordându-se un număr diferit de ore. Se studia Istoria lumii antice (188 ore), Arheologia (50 ore), Istoria evului mediu (240 ore), Istoria ţărilor din Orient (140 ore), Istoria modernă (321 ore), Istoria URSS (162 ore), Istoria slavilor de vest şi de sud (36 ore), Arhivistica (36 ore); Istoria unui popor din URSS (102 ore), de remarcat că în plan acest curs se menţiona anume aşa, deoarece planul era destinat tuturor republicilor unionale, şi prin acest curs se prevedea studierea istoriei poporului autohton, în cazul RSSM se prevedea studierea istoriei „poporului moldovenesc", însă cum arată „Raportul de activitate pentru anii de studii 1948/1949 a Facultăţii de Istorie şi Filologie" acest curs nu s-a studiat în cadrul Universităţii de stat din Moldova. În anul de studii 1950/51 a fost studiat cursul Istoria Moldovei. La universitate se studiau cursuri şi seminare speciale cu un volum de 262 ore [xi]. În total numărul de ore la cursuri normative şi speciale predate la facultăţile de istorie din universităţi îl constituia 1537 ore. Numărul total de ore la patru ani de studii (întrucât USM a fost creată abia în anul 1946) o constituia 2992 ore, din care 15,6 % o constituia disciplinele sociale, disciplinele pedagogice 14,4 %, disciplinele istorice 51,4 %, alte discipline o constituiau 18,6 %[xii].
Disciplinele istorice studiate în cadrul universităţilor erau mai diverse şi numeroase, deşi li se oferea un număr mai mic de ore. În ceea ce priveşte disciplinele ideologice, în cadrul institutelor pedagogice li se oferea un număr mai mare de ore. În cadrul universităţilor studenţii parcurgeau specializarea mai mult în domeniul ştiinţelor istorice şi a ideologiei, punându-se accent pe pregătirea cadrelor ştiinţifice, de partid şi propagandistice, iar în cadrul institutelor pedagogice se pune accent pe pregătirea cadrelor didactice pentru şcoli şi a celor propagandistice. Conform obiectivelor sistemului de învăţământ, anume institutele pedagogice şi de învăţători trebuiau să educe o generaţie de cetăţeni, credincioase partidului şi conducătorului, maximal executoare în condiţiile unui minim de cunoştinţe.
În ce priveşte învăţământul universitar, planurile de învăţământ al universităţilor conţineau un număr mai mic de discipline pedagogice, în schimb acordau mai mult timp pregătirii profesionale speciale [xiii]. La 30 octombrie 1946, Consiliul de Miniştri al URSS a aprobat Hotărârea Cu privire la studiile la facultăţile de istorie a universităţilor de stat [xiv]. În conformitate cu această hotărâre în universităţi a fost restabilit termenul de studii de cinci ani. Documentul mai prevedea lărgirea şi aprofundarea pregătirii teoretice a istoricilor, introducerea predării disciplinelor: istoria literaturii universale, teoria şi istoria dreptului, istoria filosofiei şi geografia istorică [xv].
Disciplinele planului de învăţământ se împărţeau în cursuri teoretice şi practice, iar unele cursuri se predau doar în formă teoretică (Istoria ţărilor din Asia şi Africa). Cursurile speciale în cadrul institutelor pedagogice erau orientate să îmbogăţească cultura generală a studenţilor iar în cadrul universităţilor să ofere specializări înguste în diverse probleme.
În luna iulie 1954, Ministerul Învăţământului Superior din URSS a aprobat un nou plan de învăţământ pentru institutele pedagogice la specializarea Istoria cu termenul de studii de patru ani, fiind orientat spre aprofundarea pregătirii profesionale a absolvenţilor. Conform noului plan se studia separat cursul Istoria filosofiei (68 ore); a fost majorat numărul de ore la cursurile: Istoria lumii antice şi Istoria medievală pe seama micşorării celora de la Istoria modernă (la 93 ore); a fost reintrodus cursul Istoria modernă a ţărilor din Asia şi Africa (130 ore de curs). La cursul Metodica predării istoriei au fost adăugate teme referitoare la Constituţia URSS obţinând denumirea Metodica predării istoriei şi a Constituţiei URSS, şi a fost mărit numărul orelor (166 ore)[xvi].
Noul plan, deja în perioada poststalinistă, în mare parte era deosebit – a fost introdus cursul Istoriografia URSS (40 ore) în calitate de disciplină obligatorie [xvii]. În aşa mod, a fost considerat necesar, ca viitorii profesori de istorie şi cercetători istorici să studieze nu doar istoria concretă, dar şi constituirea ei ca ştiinţă, aportul diferitor savanţi la evoluţia ei, principiile metodologice şi specificul metodelor de cercetare. După o perioadă de critică dură a istoriografiei în anii luptei împotriva „cosmopolitismului" a apărut necesitatea de a ordona strict orientarea acestei discipline. În noile condiţii, facultăţile de istorie întâmpinau dificultăţi în predarea Istoriografiei URSS: lipseau manualele necesare şi specialişti calificaţi pentru predarea disciplinei. Echipa în frunte cu N.Hruşciov, a considerat însă că nu este necesară predarea acestui curs. În rezultat Istoriografia istoriei URSS a rămas doar în planurile de studii universitare, iar în institutele pedagogice din anul 1957 a fost predată doar în calitate de curs opţional, şi apare printre disciplinele obligatorii doar în anul 1964 [xviii].
Disciplină de studiu obligatorie din 1954 a devenit Arheologia iar în calitate de curs opţional Arheologia URSS (cu activităţi practice – 100 ore), Paleografia (40 ore), Arhivistica (40ore), Relaţiile internaţionale (40 ore) ş.a.; Obligatorii la examenele de stat în ambele tipuri de instituţii de învăţământ au devenit disciplinele Bazele marxism-leninismului, Pedagogia şi metodica predării istoriei şi constituţiei URSS, Istoria URSS şi Istoria modernă [xix]. Pentru pregătirea profesorului de istorie se prevedeau 3582 ore de studiu în auditoriu. Dintre acestea 2199 ore de curs şi 1383 ore practice.
Prin urmare, planul de învăţământ din anul 1954 pentru facultăţile de istorie a institutelor pedagogice se deosebea de cel din 1947. Deşi se păstra studierea disciplinelor sociale, se mai introducea discipline istorice noi, ceia ce contribuia la o mai bună pregătire a cadrelor de istorici. O altă modificare a programelor de studii în cadrul tuturor instituţiilor de învăţământ superior a avut loc în anul 1956 prin Ordinul Ministerului Învăţământului Superior al URSS din 3 iulie 1956 „Cu privire la predarea în instituţiile de învăţământ superior a Istoriei Partidului Comunist al URSS, Economiei politice, materialismului dialectic şi istoric". În ordin se menţionau „lacunele" în predarea disciplinelor menţionate şi necesitatea ridicării nivelului teoretico-ideologic al predării ştiinţelor sociale şi se introducea începând cu anul de studii 1956/1957 în toate instituţiile de învăţământ superior studierea a trei cursuri independente: Istoria Partidului Comunist al Uniunii Sovietice; Economia politică, Materialismul dialectic şi istoric [xx]. În acelaşi an prin Ordinul din 19 octombrie s-a introdus în toate instituţiile de învăţământ superior, inclusiv la facultăţile de istorie, examenul de stat la cursurile „Istoria PCUS" şi „Economia politică" [xxi]. Aceste modificări erau orientate în primul rând spre depăşirea cultului personalităţii lui Stalin care presupunea de a exclude din programele universitare studierea obligatorie a lucrării „Istoria Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Curs scurt", şi spre ridicarea nivelului pregătirii teoretico-ideologice a tineretului studios.
Alt tip de instituţii de învăţământ superior în cadrul cărora erau pregătiţi istorici marxişti erau institutele de învăţători. Planul de învăţământ al acestora se deosebea de cel al institutelor pedagogice şi era prevăzut doar pentru doi ani de studii. Planul conţinea 12 cursuri: Bazele marxism-leninismului (250 ore -12% din numărul de ore în total), Psihologia (85 ore – 4,2 %), Pedagogia (116 ore 5,8 %), Igiena şcolară (18 ore – 1%), Educaţia fizică (100 ore 5 %), Istoria lumii antice (158 ore 7,94 %), Istoria medievală (187 ore 9,4 %), Istoria modernă (250 ore – 12,5 %), Istoria URSS (448 ore – 22,5 %), Metodica predării istoriei (75 ore – 3,7 %), Bazele statului şi dreptului sovietic (106 ore 5,3 %) şi Literatura rusă (55 ore – 2,7 %), limba republicii (în cazul RSSM – limba moldovenească - 60 ore), literatura republicii (pentru RSSM – literatura moldovenească – 80 ore – 3 %) [xxii]. În total volumul cursului constituia la Institutul de Învăţători din Bălţi 1988 de ore. Cele mai importante cursuri după volum, erau Bazele marxism-leninismului, Istoria modernă şi Istoria URSS. Numărul total de ore necesare pregătirii profesorului de istorie în institutele de învăţători era de 1949 ore, din ele ¾ de ore o constituiau prelegerile şi 1/3 orele practice[xxiii]. Astfel, institutele de învăţători reprezentau o formă intensivă de pregătire a învăţătorilor de istorie pentru clasele 5-7. Aceste instituţii de învăţământ au existat până în anul 1956, când au fost transformate în institute pedagogice, au fost desfiinţate sau facultăţile de istorie au fost transferate la universităţi sau institute pedagogice, ca în cazul Institutului de Învăţători din Bălţi care în anul 1954 a fost transferată la Institutul Pedagogic din Chişinău [xxiv].
b) Nivelul disciplinei de studiu (disciplina şi programul de studiu). Pe lângă planurile de învăţământ o importanţă deosebită o aveau programele de studii. Programele de studii din perioada postbelică reflectau conţinutul de bază al disciplinelor, tematica lecţiilor cu indicarea numărului de ore pentru fiecare temă. Materialul istoric în conţinutul programului de studiu era repartizat sistematic şi cronologic. Istoria era prezentată ca evoluţie a dezvoltării economice şi a relaţiilor sociale în diverse ţări, epoci, în conformitate cu formaţiunile istorice.
Spre exemplu, elaborarea programei la cursul „Istoria URSS" a fost încredinţată profesorilor Catedrei Istoria URSS a Universităţii de Stat din Moscova care au întâmpinat dificultăţi mari în elaborarea acesteia întrucât era permanent perfectată în conformitate cu noile directive de partid. În pofida acestui fapt, la 25 mai 1949 Ministerul Învăţământului Superior din URSS a aprobat Planul-Program şi programa cursului Istoria URSS pentru universităţi şi institutele pedagogice, care au fost elaborate ţinând cont de particularităţile campaniei contra „cosmopolitismului" [xxv]. O importanţă mare în direcţionarea procesului de pregătire a cadrelor de istorici, de asemenea a avuto programa la cursul Istoriografia istoriei URSS, elaborată de Catedra Istoria URSS a Institutului de Istorie şi Arhivistică din Moscova, care determina conţinutul şi direcţia principală a noii discipline.
Ansamblul de discipline, volumul lor, ordinea studierii acestora şi formele de control trebuiau nu doar să dea cunoştinţe sistematizate, dar şi să explice şi convingă viitorii specialişti în corectitudinea politicii interne şi externe a partidului conducător, că există un singur partid, o singură ideologie, patrie şi popor sovietic. Aceluiaşi principiu i-a fost subordonată literatura didactico-ştiinţifică.
c) Nivelul materialului didactic (literatura didactico-ştiinţifică). Cum s-a remarcat anterior, o problemă importantă a ştiinţei istorice interbelice şi postbelice era elaborarea manualelor, care ar fi corespuns atât ştiinţei cât şi deciziilor de partid. Deosebit de „acută" se prezenta problema manualelor de istorie a URSS, conţinutul cărora sau refăcut de mai multe ori.
Manualele după care se studia istoria Rusiei în primii ani postbelici includeau: „Istoria Partidului Comunist (al bolşevicilor) din toată Uniunea. Curs Scurt" [xxvi], care servea drept suport de curs la orele de „Bazele marxism-leninismului" până în anii '60. Istoria URSS se studia după „Istoria URSS" sub redacţia lui B.D. Grecov (volumul I) şi M.V. Necikina (volumul II), editat în anul 1939 şi 1940. Printre autorii manualului figurau istorici renumiţi ca: S.N. Balk, C.C.Dmitriev, N.M.. Drujinin, M.V.Necikina, V.I.Piceta, L.V.Cerepnin ş.a. Aceste două volume ale manualului au servit drept bază pentru studierea istoriei Uniunii în universităţi şi institute pedagogice pe parcursul a peste 15 ani. De remarcat că în acest manual, elaborat la sfârşitul anilor 30 abordarea pe formaţiuni a istoriei nu este utilizată: Istoria URSS este tratată cronologic, pe secole – din cele mai vechi timpuri până la sfârşitul sec. XVIII - în volumul I; secolele XIX şi XX - în volumul II.
Suporturile de curs, corespunzătoare concepţiei sovietice a ştiinţei istorice, devin manualele dedicate istoriei URSS editate în anul 1956 (volumul I) şi 1959 (volumul II) [xxvii]. Ca şi în ediţiile antebelice, în aceste manuale istoria poporului rus era abordată în strânsă legătură cu istoria altor popoare. Însă materialul din aceste volume a fost repartizat în corespundere cu periodizarea procesului istoric pe formaţiuni. Cu editarea volumului II a fost acoperit golul resimţit în literatura ştiinţifică sovietică, cu privire la istoria Rusiei în perioada 1900-1917. Un alt manual popular în rândurile studenţilor în anii 40-50 au devenit prelegerile şefului catedrei Istoria URSS a Universităţii de Stat din Moscova V.I.Lebedev [xxviii] şi prelegerile, publicate în calitate de suporturi didactice a Şcolii Superioare de Partid de pe lângă CC PC(b) din toată Uniunea. În 83 de teme, publicate în blocuri separate în anii 1944-1946, se reflecta istoria URSS din cele mai vechi timpuri până în anul 1934. O importanţă mai mare pentru procesul didactic l-au avut temele dedicate secolului XX, întrucât un manual pe această perioadă până la sfârşitul anilor 60 nu a existat. Un alt suport pentru studenţi a fost manualul la disciplina „Istoriografia rusă" al lui L.N. Rubenştein [xxix]. Primul manual universitar de Istorie a URSS în „epoca socialismului" a fost publicat în anul 1957 sub redacţia lui M.P. Kim [xxx].
Un neajuns al acestor manuale şi suporturi didactice era faptul că nu ofereau posibilitate studenţilor să lucreze cu izvoarele, textele documentelor, hărţile, etc. Acest lucru împiedica educării aptitudinilor creative la tinerii istorici, şi promova încrederea în tot ce este publicat în ediţiile oficiale. Într-o măsură oarecare acest gol a fost înlăturat prin editarea la începutul anilor 50 a unui şir de cărţi de lectură, crestomaţii, practicumuri. Spre exemplu setul de manuale şi suporturi didactice la disciplina „Istoria lumii antice" arăta în felul următor: Бокщанин А.Г. Древняя Греция и древний мир. Курс лекций, прочитанный в Высшей партийной школе при ЦК ВКП(б) (М., 1950); Авдиев В. История древнего Востока. (Л., 1953); Древний Восток. Книга для чтения. / Под ред. В.В. Струве (М., 1953); Древний Рим. Книга для чтения. / Под ред. С.Л. Утченко. (М., 1950); Древняя Греция. Книга для чтения. / Под ред. С.Л. Утченко и Д. П. Калистратова (М., 1954) şi altele.
La istoria medievală se utiliza manualul în două volume de istorie medievală, sub redacţia lui E.A. Kosminski şi S.D.Scazkin [xxxi] elaborat de savanţii Institutului de Istorie al Academiei de Ştiinţe din URSS şi Universităţii de Stat „M.V.Lomonosov" din Moscova. În afară de aceasta, studenţii utilizau Crestomaţia la istoria medievală sub redacţia lui S.D. Scazkin în trei volume [xxxii]. În ce priveşte manualele la istoria modernă, până la sfârşitul anilor 50, au fost pregătite suporturile metodice sub redacţia savanţilor I.S.Galkin şi E.Efimov, F.V.Potemkin şi A.I.Molok, A.L.Narociniţki şi B.F.Porşnev, N.E.Zastekner, V.M.Hvostov. Aceste suporturi de curs aveau structură diferită şi erau destinate unele din ele universităţilor, şi altele – institutelor pedagogice [xxxiii]. A fost publicat de asemenea manualul de Istorie a Asiei şi Africii sub redacţia lui I.M.Reisner şi B.K.Rubţov[xxxiv].
În aşa mod, manualele şi suporturile de curs, elaborate în anii 30-50 erau orientate nu doar la formarea convingerilor ideologice, dar şi spre trezirea interesului faţă de istorie, analiza şi interpretarea aprofundată a evenimentelor. Popularitatea mare a acestor manuale este demonstrată de numeroasele ediţii a lor în anii 50-60. Totuşi, în majoritatea instituţiilor de învăţământ superior din URSS, literatura ştiinţifică era insuficientă. De exemplu la Institutul Pedagogic în anul 1947, volumul II al manualului de sub redacţia academicianului M.V.Necikina de Istoria URSS, se găsea în bibliotecă doar în două exemplare, la istoria URSS în secolul XX erau într-un număr mic, doar lecţiile Şcolii Superioare de Partid [xxxv]. O situaţie asemănătoare era şi în alte instituţii de învăţământ superior. Astfel în anii 40 principala sursă de cunoştinţe pentru studenţi rămâneau orele de curs şi prelegerile profesorilor.
Analizând conţinutul învăţământului istoric superior în anii '40 –'50 observăm două trăsături importante ale societăţii sovietice: interacţiunea puterii cu ştiinţa istorică şi legătura strânsă dintre ideologie şi istorie, iar uneori şi confundarea acestora. În pofida spaţiului mare pe care îl ocupau disciplinele ideologice, facultăţile de istorie pregăteau printre cadrele de partid şi propagandişti – specialişti în domeniul ştiinţei istorice. Cunoştinţele şi deprinderile profesionale obţinute în cadrul facultăţilor de istorie le permiteau studenţilor să activeze atât în domeniul învăţământului cât şi al ştiinţei. Totuşi politica unică de stat în domeniul învăţământului superior, s-a transformat în întreaga URSS în cultul „adevărului" unic, convenabil statului sovietic. Pe mulţi ani teza despre „esenţa de clasă a ştiinţelor umanistice" a devenit determinantă în cadrul pregătirii cadrelor în sistemul învăţământului superior sovietic. O astfel de orientare politică a dus la îndepărtarea ştiinţei şi învăţământului sovietic de cel general-uman, din start condamnându-l la izolare şi stagnare. Planurile de învăţământ, programele de studii, materialele didactice şi manualele universitare trebuiau să corespundă în tocmai obiectivului general de partid „construcţia comunismului", pregătirea specialiştilor pentru educarea omului sovietic.
[i] Вагин А.А. Методика преподавания истории в средней школе. - М., 1968, c.7
[ii] Культурное строительство СССР. - М., 1956., с.316.
[iii]. Сластенин В.А., Каширин В.П. Психология и педагогика. - М., 2001, c. 190
[iv] Arhiva Naţională a Republicii Moldova (AN RM), F.2991, inv.5, d.26, f.91-93.
[v] Ibidem, d.25, f.157.
[vi] Ibidem, d.26.f.91-93.
[vii] Ibidem.
[viii] Calculele sunt efectuate de autori după sursa: AN RM, F.2991, inv.5, d.25, f.157; d.26. f.91-93.
[ix] AN RM F.3186. inv.1. d.39, f.19-20.
[x] Ibidem.
[xi] Ibidem.
[xii] Calculele sunt efectuate de autori după sursa: AN RM F.3186. inv.1. d.39. f.19-20.
[xiii] Преподавание отечественной истории в университетах России: прошлое и настоящее. – Москва-Урал, 1999. c.147-148
[xiv] Высшая школа. Основные постановления, приказы и инструкции. - М., 1948. -С.17
[xv] Ibidem.
[xvi] AN RM. F.2991, inv.5, d.94, f.53.
[xvii] Мельникова Ольга Михаиловна. Научные школы в археологии. (Автореферат диссертации на соискание ученой степени исторических наук). Ижевск 2004, с.35.
[xviii] Из истории Исторического факультета МГУ // http://www.hist.msu.ru/Admin/history.htm
[xix] Ibidem.
[xx] О преподовании в вузах СССР Истории Коммунистической Партии СССР, Политической Экономии, Диалектического и исторического материализма // Высшая Школа. Основные постоновления, приказы и инструкции. Москва, 1957, с. 80-82
[xxi] О государственных зкзаменах по общественным наукам. Приказ Министра высшего образования от 19 октября 1956 г. №813. // Ibidem, p.82.
[xxii] ANRM, F.3143, inv.1, d.20, f.1.
[xxiii] Ibidem.
[xxiv] Бырка Г. И. Подготовка кадоров высшей и средней квалификаций в МССР.- Кишинев, 1981, c. 5.
[xxv] Преподавание отечественной истории в университетах России..., c. 152-153
[xxvi] История Всесоюзной коммунистической партии (большевиков): Краткий курс. / Под редакцией Комиссии ЦК ВКП(б); Одобрен ЦК ВКП(б), 1938 г. - М.: ОГИЗ - Госполитиздат, 1946.
[xxvii] История СССР. Т.1 С древнейших времен до 1861 г. Первобытно общинный и рабовладельческий строй. Период феодализма / Под ред. М.В. Нечкиной, Б.А. Рыбакова, А.А. Новосельского, А.В. Фадеева, А.В. Черепнина (отв. ред.), В.И. Лебедева. - М., 1956; История СССР. Т.2 1861-1917гг. Период капитализма. / Под ред. Л.Н. Иванова, А.А. Сидорова (отв. ред.), В.К.Яцунского. -М., 1959.
[xxviii] Лебедев В.И. История СССР до XIX века. Лекции, прочитанные на историческом факультете МГУ. (В сжатом изложении). - М., 1939
[xxix] Рубинштейн Н. Л. Русская историография. М., 1940; Рубинштейн Н. Л. Русская историография. М., 1941.
[xxx] История СССР. Эпоха социализма (1917-1957 гг.): Учебное пособие. - М., 1957. Редакционную комиссию издания составили: М.П. Ким (отв. ред.), Л.С. Гапоненко, Э.Б. Генкина, А.П. Кучкин, Ю.А. Поляков, А.А. Сидоров, М.И. Стишов. Пособие написали: М.П. Ким, О.Н. Чаадаева, Г.Н. Голиков, Д.А. Чугаев, Ю.А. Поляков, М.И. Стишов, А. А. Матюгин, Э.Б. Генкина и др.
[xxxi] Е.А. Косминский, С. Д Сказкин. История средних веков. М., 1952.
[xxxii] Хрестоматия по истории средних веков. Под редакцией Сказкина С.Д. и Грацыанского Н., Москва. 1938.
[xxxiii] Vezi: Историография истории Нового времени стран Европы и Америки. Учеб. пос. для вузов/А.В. Адо, И.С.Галкин, И.В.Григорьева; Под ред. И.П.Дементьева. М., 1990. c.21.
[xxxiv] Новая история стран зарубежного Востока. Т. 1. Под ред. И. М. Рейснера к Б. К. Рубцова. М. 1952; Новая история стран зарубежной Азии и Африки. Л. 1959.
[xxxv] AN RM, F.1961, inv.1. d.6, f.6.
SUMMARY
SUBJECTING THE HIGHER HISTORICAL EDUCATION IN USSR TO POLITICAL INTERESTS (1944-1964)
This article is dedicated to the study of higher historical education content in USSR. Author comes to conclusion that higher historical education in USSR was passive to political interests of the party state. The main goal of higher historical education was preparation of historical staff, propagandists, ideologists which have to educate the „soviet man".
The unique policy of state in higher education domain converts whole USSR in worship of unique "truth" acceptable to soviet state. The thesis about "rank essence of liberal arts" become determinant inside of staff preparation. This interpretation had conditioned the elimination of science and soviet education from common human education blaming it from the start to isolation and stagnation.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu