ÎNVĂŢĂMÎNTUL ISTORIC SUPERIOR DIN RSS MOLDOVENEASCĂ (1940-1990) ENUNŢAREA PROBLEMEI.
În. Analele Asociaţiei Naţionale a Tinerilor Istorici din Moldova / Asoc. Naţ. a Tinerilor Istorici din Moldova. – Ch.: "Pontos" SRL, 2008 (Tipogr. "Reclama" SA). [Vol.] 8: Anuar istoric. – 2008. p.187-193.
Adrian DOLGHI
Universitatea de Stat din Moldova
Criza social-economică, politică, culturală şi de identitate a societăţii din Republica Moldova îşi are originile în regimul totalitar comunist. Sistemul educaţional din cadrul regimului totalitar comunist a cultivat şi educat unui şir de generaţii „valori" străine intereselor naţionale, determinînd direct gîndirea şi viziunile populaţiei pînă în anul 1990. Ideologia marxist-leninistă continuă să persiste în mentalitatea oamenilor pînă în prezent, influienţînd astfel formarea noilor generaţii. Prin urmare politica educaţională din cadrul fostei Uniuni Sovietice, inclusiv din RSS Moldovenească are şi va continua să aibă o influenţă mare asupra evoluţiei istorice a ţării noastre, Republica Moldova.
Cercetarea şi analiza învăţămîntului istoric superior din RSSM în perioada anilor 1940-1990 ne va permite să evidenţiem direcţiile principalele ale politicii educaţionale din RSSM, repercusiunile ei asupra formării tinerii generaţii, ce-au influienţat asupra specificului evoluţiei societăţii din ţara noastră.
Reieşind din importanţa enormă pe care a avut-o îvăţămîntul şi ştiinţa istorică din RSSM în evoluţia societăţii, studierea acestei probleme în perioada sovietică a avut un nivel foarte înalt. În perioada post sovietică studierea problemei abia începe să capete amploare.
În istoriografia sovietică problemele vizând politica regimului comunist faţă de cercetările socio-umane, inclusiv ştiinţa istorică, a constituit un subiect abordat de pe poziţii marxist-leniniste: de clasă, de partid etc., fiind denaturat adevărul istoric. Istoricii sovietici, în majoritatea cazurilor, aserviţi de propaganda şi politica oficială de partid au evitat aprecierile obiective asupra istoriei naţionale.
Sunt numeroase studii şi articole dispersate, colecţii de documente referitoare la temă, dar nu există încă o lucrare de sinteză asupra subiectului. Majoritatea cercetărilor prin prisma diverşilor cercetători, conţin o perioadă restrânsă în timp şi în spaţiu privind acest subiect propus cercetării, sau au studiat doar anumite aspecte ale „Evoluţiei ştiinţei istorice din Moldova Sovietică" fie că este vorba de aspecte ideologice, culturale, etno-demografice, lingvistice etc. Constituirea şi evoluţia învăţămîntului istoric superior rămînînd ne elucidat.
Cea mai recentă publicaţie privind unele aspecte ele problemei date, este cartea pe care a publicato istoricul Ion Ţurcanu: „Istoricitatea istoriografiei". Lucrarea repune în discuţie anumite aspecte ale istoriei naţionale, analizînd tratarea lor în istoriografia sovietică.
O altă carte de o valoare incontestabilă asupra evoluţiei ştiinţei istorice din URSS şi RSSM este „Chestiunea Basarabiei" de W.P. van Meurs, care încearcă o tratare imparţială a problemei.
Nemijlocit asupra evoluţiei învăţămîntului istoric superior din RSSM s-a scris în cărţile „Istoria Universităţii de Stat din Moldova"[1] şi „Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă" din Chişinău 1940-2000"[2], autorii tratînd evoluţia facultăţilor de istorie la fiecare universitate în parte.
Revistele istorice au publicat un şir de articole cu referire la istoriografia sovietică, propaganda comunistă, deznaţionalizarea, falsificarea istoriei: Un aport considerabil în acest context îl aduce acelaşi istoric Ion Ţurcanu. Printre articolele sale publicate în reviste de specialitate putem enumera :"Istoriografia din Moldova Sovietică între ştiinţă şi propagandă"[3], „Revolta istoriografică din Moldova sovietică de la sfîrşitul anilor '80" [4]. Un alt istoric care şi-a pus umărul la elucidarea problemei este Valentin Burlacu cu articolele „Propaganda cultural-educativă în modelarea conştiinţei şi mentalităţii populaţiei RSSM (1944-1950)" [5], „Instituţiile cultural-educative din RSS Moldovenească - instrument de rusificare (1944-1950)" [6]. Deosebit de interesant este şi articolul d-lui Andrei Eşanu „„Schimbarea le faţă" a istoriografiei din Republica Moldova (1989-2002)"[7], unde autorul face o incursiune analitică asupra istoriografiei moldoveneşti din perioada sovietică.
În perioada postbelică, la comanda de stat, în RSSM apar o serie de lucrări, care au avut scop de a explica istoria, acestea realizându-se în cadrul ideologiei marxist-leniniste. Cu referire la „Evoluţia ştiinţei istorice din Moldova Sovietică" s-a scris mult dar fragmentar. Lucrarea mai cuprinzătoare în acest sens este „Историческая наука в Молдавской ССР" a Istoricilor sovietici din RSSM I. Grosul, N Mohov [8].
Istoriografia din fosta Republică Sovietică Moldovenească a avut de înregistrat rezultate „semnificative" ale impactului său cu puterea sau cu anumite curente politice şi sociale influente în zona habitatului şi a activităţii istoricilor. Situaţia de colonie a ţinutului a determinat, pentru cercetătorii de aici, o aservire aproape fără excepţii a acestora de către putere.
Analiza lucrărilor istoriografice în ansamblu ne permite să conchidem că până în momentul de faţă probleme legate de cercetarea ştiinţei istorice în RSS Moldovenească în perioada 1940-1990 n-au constitiuit obiectul unui studiu aparte.
În cadrul regimului şi statului sovietic nou creat învăţămîntului istoric i se acorda o atenţie deosebită. Pregătirea istoricilor marxişti avea o importanţă primordială nu numai pentru soarta de mai departe a ştiinţei dar şi pentru a regimului în ansamblu. Conform istoriografiei sovietice „istoricii devin un sprijin şi ajutor al partidului Comunist şi a guvernului sovietic în lupta de clasă". Pregătirea istoricilor era privită ca o componentă importantă a luptei pentru petrecerea în ţară a „revoluţiei Culturale" şi educarea maselor în spiritul ideologie marxiste [9].
În întreaga URSS în primele decenii au fost create zeci de universităţi şi Institute Pedagogice în cadrul cărora existau facultăţi de istorie. De asemenea au fost create un şir de institute de istorie de cercetări ştiinţifice. Iniţial problema lipsei cadrelor marxist-leniniste a fost rezolvată prin recrutarea istoricilor loiali regimului din cei existenţi de pînă la revoluţie, prin mobilizarea istoricilor din rîndul PCUS şi formarea noilor istorici prin predarea intensivă a marxism-leninismului în instituţiile de învăţămînt superior[10]. Predarea istoriei se încredinţa doar persoanelor credincioase regimului[11].
Universităţi şi institute pedagogice cu facultăţi de istorie au fost create pe întreg spaţiul Uniunii inclusiv în republicile unionale şi în unele autonome.
Evoluţia învăţămîntului istoric superior din RSSM poate fi periodizat în 5 perioade: 1) 1930-1940- Faza incipientă învăţămîntului istoric superior; 2) 1940-1946 –Consolidarea învăţămîntului istoric superior din RSSM prin fondarea Facultăţilor de istorie a Institutului Pedagogic de Stat şi a Universităţii de stat din Chişinău; 3)1946-1960 - Activitatea paralelă a facultăţilor de Istorie de la Universitatea de Stat din Chişinău şi Institutul Pedagogic de Stat"; 4) 1960-1973- Pregătirea exclusivă a istoricilor din RSSM la facultatea de Istorie a Universităţii de Stat din Chişinău; 5)1973-1990 - activitatea Facultăţii de Istorie de la Universitatea de Stat din Chişinău şi a Facultăţii de Istorie, restabilite, de la Institutul Pedagogic de Stat.
Pregătirea cadrelor marxiste pe teritoriul ţării noastre a început odată cu deschiderea în 1930 la Tiraspol a Institutului Învăţământului Public (reorganizat în 1933 în Institutul Pedagogic „T.G.Şevcenco" cu 4 ani de studii) [12], în 1940 la Chişinău a Institutului Pedagogic de Stat (astăzi Universitatea Pedagogică "Ion Creangă" din Chişinău), în 1945 la Bălţi a Institutului de învăţători (Institutul Pedagogic "Alecu Russo" din Bălţi) şi în 1946 a Universităţii de Stat din Chişinău (Universitatea de Stat din Moldova.). Toate aceste instituţii aveau în cadrul său Facultatea de Istorie, înfiinţarea acestei facultăţi a apărut ca un act necesar, implementat firesc în întregul program de instituire şi funcţionare a instituţiilor de învăţământ superior în spaţiul fostei URSS (în 1954 la Institutul Pedagogic din Chişinău au fost transferate facultăţile de istorie din Bălţi şi Tiraspol [13], în 1960 Facultatea de Istorie de la Institutul Pedagogic a fost transferată la Universitatea de Stat din Chişinău [14], aceasta din urmă devenind unica instituţie de pregătirea cadrelor istorice din republică pînă în anul 1973. Principalele centre a pregătirii cadrelor istorice din RSSM în anii 1973-1990 fiind Facultatea de Istorie a Universităţii de stat din Chişinău (astăzi Universitatea de Stat din Moldova) şi Facultatea de Istorie a Institutului Pedagogic de Stat „Ion Creangă"(astăzi Universitatea pedagogică de Stat „Ion Creangă").
Menirea acestor instituţii era de a forma la viitorul intelectual sovietic concepţia marxist-leninistă. Accentul se punea pe educarea noilor cadre din rândul moldovenilor, pregătirea lucrătorilor autohtoni ai frontului ideologic şi cultural. Anume băştinaşii necesitau o "transformare ideologică acută", ei studiau în instituţiile de învăţământ programe adaptate pentru a deveni forţă motrice de luptă pe târâm ideologic. Aceasta putea fi explicat prin faptul că în aceste instituţii contingentul celor instruiţi îl constituiau tinerii, care numai un an au trăit în condiţiile statului sovietic, în plus ei au învăţat la gimnaziile şi liceele „burgheze" şi au fost supuşi „propagandei antisovietice, idealiste şi religioase"[15].
De aceea, pe lângă obiectele de bază (de exemplu, Istoria Evului Mediu, Istoria URSS, Istoria Contemporană etc.), ei studiau şi alte discipline (de exemplu Bazele marxism-leninismului, Economia politică, Materialele congreselor etc.), care erau incluse în planul de studii, scopul fiind de a-i face adepţi ai noii puteri. Pe parcursul celor cinci ani trebuiau să studieze istoria pe nou. Considerente erau mai multe, şi anume: - statul sovietic trebuia odată şi pentru totdeauna să despartă istoria românilor şi istoria României de istoria moldovenilor şi a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti. Două state - două istorii. Odată şi pentru totdeauna trebuia dezrădăcinată ideea românismului din conştiinţa maselor, ceea ce se făcea prin instituţiile de învăţământ, literatura şi arta moldovenească [16], care, la rândul lor, necesitau o istorie ştiinţific argumentată a poporului moldovenesc;
- statul sovietic avea nevoie de o istorie nouă scrisă de istorici noi cu o viziune şi intelect format pe baza operelor lui Lenin, Engels, Marx, Stalin, Brejnev etc. Citatele din operele lor erau pe larg folosite de toţi cei care scriau şi publicau teze, articole, manuale, monografii etc.;
- conducerea de vârf comunistă avea nevoie de o istorie care ar fi justificat unele evenimente şi fapte (ale anilor 1812, 1940, 1944 etc.), care ar fi îndreptăţit politica imperială promovată şi ar fi proslăvit prietenia de secole dintre poporul rus şi poporul moldovenesc, şi care ar fi argumentat multe noţiuni şi teorii noi;
- era nevoie de aşa-numitele cadre politice locale, care trebuiau să propage ideile comuniste despre un viitor luminos.
În scurt timp facultăţile de istorie din RSS Moldovenească au devenit foarte populare, fiind printre facultăţile cu cel mai mare număr de studenţi. Fenomen uşor explicabil – dintre istoricii ce au absolvit facultatea se recrutau cadre de partid, lideri sindicali, conducători de stat de diferit rang. A fi istoric marxist bine pregătit era egal cu – a avea o carieră strălucită pe linia partidului.
Sistemul învăţămîntului superior din RSSM a evoluat în cadrul sistemului din URSS care în întregime era supus unor rigori stricte impuse de regim şi partid.
Ideologia marxist-leninistă (materialismul istoric) iar mai tîrziu ideologii partidului Comunist din URSS au creat anumite limite şi principii ale cercetării şi tratării istoriei. Abaterea de la aceste principii sau ieşirea din aceste limite era egală cu trădarea şi considerată una din cele mai grave crime. Iar istoricii insurgenţi ce nu respectau restricţiile impuse erau învinuiţi de falsificarea istoriei, simpatie a ideologiei burgheze, fascism etc., deoarece în viziunea ideologilor sovietici doar cercetarea de pe principii marxist-leniniste dezvăluie „adevărul istoric".
Nivelul ştiinţific al cercetării depindea, conform metodologiei marxiste, de partinitatea cercetătorului. Partinitatea comunistă, proletară asigură respectiv cunoaşterea ştiinţifică a fenomenelor trecutului şi prezentului, determinînd care formaţiunre social-economică dă conţinut procesului istoric[17].
Principiul partinităţii comuniste presupune critica ideologiei burgheze şi a tuturor teoriilor antimarxiste [18]. Lucrările ce pretind la lipsa partinităţii sunt departe de linia magistrală a ştiinţei istorice. Doar istoricul înarmat cu metodologia marxist-leninistă are posibilitatea de a face o analiză ştiinţifico - obiectivă a realităţii istorice. Prin urmare Obiectivismul şi partinitatea în metodologia marxist-leninistă reprezintă o unitate, principiul partinităţi presupunînd şi conţinînd de la sine, principiul obiectivismului. Totodată obiectivismul marxist-leninist este privit ca un antipod al obiectivismului „burghez". Pot fi consideraţi obiectivi doar istoricii care lucrează în folosul clasei proletariatului.[19]
Istorismul de asemenea a fost transfigurat conform necesităţii ideologiei comuniste. Astfel că doar concepţia dialectico-materială a procesului social, înţeleasă de pe poziţiile partinităţii comuniste reprezintă temelia istorismului ştiinţific adevărat. Ideea principală a istorismului conform ideologiei marxiste este că procesul social reprezintă legitatea obiectivă, iar motorul progresului este lupta de clasă [20].
Cercetarea şi predarea istoriei în spiritul ideologiei comuniste presupunea nu doar tratarea problemelor de pe principiile marxism-leninismului ci şi utilizarea unui stil şi limbaj ideologizat. Fiecare episod al istoriei trebuia formulat în termenii luptei de clasă, ai proletariatului şi imperialiştilor. Toţi aceşti termeni fiind deja definiţi de clasicii marxism leninismului, puţini istorici îndrăzneau să-i redefinească, ceea ce împiedica mult posibilitatea unui istoric de a exprima sau analiza o anumită problemă.[21]
Înaintînd ca obiectiv final al evoluţiei istorice –comunismul, ştiinţa şi învăţămîntul istoric a devenit domeniul principal al frontului ideologic în ansamblu. Scopul acestora era de a forma la populaţie sovietică o concepţie marxist-leninistă, de ai educa ca activi constructori ai comunismului şi patrioţi înfocaţi ai „patriei socialiste" [22]. Astfel, se preconiza de a crea un cetăţean sovietic tipic - "homo-sovieticus". Prin urmare istoria pe lîngă funcţiile sale politice avea şi continuă să aibă un rol educativ considerabil. Necesitatea de noi cadre istorice care total să corespundă cerinţelor noului regim întru realizarea obiectivelor partidului, impunea necesitatea creării instituţiilor de învăţămînt superior şi facultăţilor de istorie unde să fie pregătiţi istorici conform cerinţelor partidului. Nu era îndeajuns "homo-sovieticus", era nevoie de "historicus sovieticus", de un om nou şi o istorie nouă. Astfel, s-a purces la un drum lung, dar care s-a soldat cu o victorie totală. S-a format o armată întreagă de istorici care au scris corespunzător gusturilor puterii. Obiectivele învăţămîntului istoric din RSSM acomodate la cele generale ale URSS erau următoarele:
- Legitimarea regimului comunist din RSSM prin justificarea unor evenimente şi fapte (ale anilor 1812, 1940, 1944, etc.)
- Dezrădăcinarea ideii românismului din conştiinţa maselor prin instituţiile de învăţămînt, literatură şi arta moldovenească şi rescrierea „istoriei poporului moldovenesc."
- Educarea unui patriotism sovietic prin susţinerea patriotismului local (moldovenesc), dar numai în cadrul principiului „prieteniei popoarelor" şi a acceptării rolului progresiv în istoria Moldovei al poporului rus.
- Transformarea populaţiei care a fost sub ocupaţie „burghezo-fascistă" în adepţi fideli ai partidului comunist.
- Rezolvarea definitivă a „problemei basarabene".
Facultăţile de Istorie a Universităţii de stat din Chişinău şi a Institutului Pedagogic de Stat „Ion Creangă" au avut rolul decesiv în procesul de formare a specialiştilor istorici şi a cadrelor de partid din RSSM.
Facultatea de istorie Universităţii de Stat din Moldova. îşi începe activitatea din momentul inaugurării Universităţii. Iniţial purta denumirea de Facultatea de Istorie şi Filologie. Responsabil de organizarea facultăţii şi asigurarea începutului studiilor la l octombrie 1946 a fost numit loachim Grosul[23].
Facultatea de Istorie şi Filologie avea în structura sa trei secţii; limba şi literatura moldovenească, limba şi literatura rusă, istoria. Secţia de istorie, la rândul său, avea la început două catedre: Catedra de Istorie a Popoarelor U.R.S.S. şi Catedra de Istorie Universală. Studiile se efectuau exclusiv în limba rusă. Pe parcursul anilor 1946-1960 funcţia de decan al Facultăţii de Istorie şi Filologie au deţinut-o atât specialiştii istorici, cât şi filologi. Decani ai facultăţii au fost până la 1960: I.Grosul(1946-1948), M.Pustânikova (1948), A.Simonov (1948-1950), I.Varticean (1950), M.Muntean (1950), A.Malikov (1951), I.Meşceriuk (1952), B. Ardentov (1952-1953), A.Simonov (1953-1954), P.Mezenţev (1954), V.Senkevici (1954), I.Racul (1954-1957), M.Muntean (1957-1960)5. Din 1960 şi până în 1970 decan al facultăţii a fost Afanasie Repida.[24]
În 1962, Facultatea de Istorie şi Filologie şi Facultatea de Drept se reorganizează în Facultatea de Istorie şi Drept cu două secţii — de istorie şi de drept, şi Facultatea de Filologie. În anul 1964 s-a luat hotărârea de a reorganiza facultatea. S-au constituit două facultăţi de sine stătătoare: Facultatea de Istorie şi Facultatea de Drept, în funcţia de decan al Facultăţii de Istorie a fost confirmat conferenţiarul Afanasie Repida.[25] Pe parcursul anilor au avut loc schimbări atât în structura facultăţii, cât şi în planurile şt programele de studii şi în nomenclatorul specialităţilor şi al catedrelor, în conformitate cu ordinul 192 al Ministerului învăţământului Public al R.S.S.M. din 27 mai 1969, în cadrul Facultăţii de Istorie au fost organizate catedre noi: Catedra de Istorie Antică şi a Evului Mediu, Catedra de Istorie Modernă şi Contemporană, Catedra de Istorie a Moldovei.
În această structura Facultatea de Istorie şi-a desfăşurat activitatea până în anul 1990, avându-i în postul de decan pe Mihail Sâtnic (1970-1977), Afanasie Repida (1977-1983), Vladimir Potlog (1983-1989), Alexandru Moşanu (1989-1990).[26]
O evoluţie deosebită a avut-o facultatea de Istorie a Institutului Pedagogic de Stat „Ion Creangă". Facultatea a fost creată în anul 1940, ea funcţionează din momentul înfiinţării Institutului. Primul ei decan a fost N. Chiricenco [27]. În anul 1951 pe baza Facultăţii de Istorie şi a Facultăţii de Filologie a fost creată Facultatea de Istorie şi Filologie. Primul decan al facultăţii noi create a devenit A. Penzul, iar în ianuarie 1952, în legătură cu plecarea sa la studii, a fost numită decan L. Neizvestnîh. în decembrie 1952 decan al Facultăţii de Istorie şi Filologie a fost numită Vera Smelîh, lector superior îa Catedra de Economie Politică şi Filozofie, în septembrie 1953 decan a fost numit Afanasie Repida, care a lucrat în acest post pînă la comasarea Institutului Pedagogic cu Universitatea din Moldova.[28]
Din anul de studii 1956-1957, Institutul Pedagogic din Chişinău a început să pregătească profesori la specialitatea "Istoria şi limba şi literatura moldovenească". La Institutul Pedagogic n-a rămas nici o grupă academică numai la specialitatea "Istoria. Iniţial la Facultatea de Istorie era o singură Catedră de Istorie, în anul de studii 1944-1945 au fost create trei catedre: de Istorie a U.R..S.S. (şef al catedrei I. Grosul, doctor în istorie), de Istorie Universală (şef al catedrei N. Koroliov) şi de Istorie a Moldovei (şef al catedrei N. Narţov). Pe atunci N. Narţov era singurul din R.S.S. Moldovenească doctor habilitat în istorie., profesor universitar. Pentru prima dată în republică a fost creată o Catedră de Istorie a Moldovei [29]. Cercetarea şi predarea istoriei Moldovei, constituie o problemă a parte a evoluţiei învăţămîntului istoric superior din RSSM. Pentru prima dată această discipină a fost predată la Institutul Pedagogic din Chişinău, încă în anul de învăţămînt 1944-1945. De asemenea N. Narţov a elaborat şi primul proiect al unui manual de Istoria Moldovei pentru universităţi, care necătînd la realităţile vremurilor era totuşi destul de reuşit. Deşi manualul tercuse toate treptele cenzurii, profesorul Narţov a fost defaimat şi calomniat în presă de N. Mohov şi I. Grosul[30] iar manualul aşa şi n-a fost editat, deşi comparativ cu alte lucrări referitoare la „Istoria Moldovei" era bine documentat[31].
La 9 martie 1967 Consiliul de Miniştri al RSS Moldoveneşti a adoptat hotărîrea „Cu privire la restabilirea Institutului Pedagogic" din Chişinău[32], însă nu şi-a Facultăţii de Istorie. Restabilirea Facultăţii de istorie a avut cîteva etape. În anul 1973 pe lîngă Facultatea de Filologie a fost deschisă secţia de istorie şi pedagogie şi creată Catedra de Istorie Universală. În anul 1976 a fost deschisă Facultatea de Istorie şi Pedagogie în frunte cu decanul Vasile Cojocaru iar apoi Vladimir Barbulat, în cadrul căreia funcţionau două catedre: de Istorie Universală şi de Teorie şi Metodica Muncii Educative. În anul 1980 Catedra de Istorie Universală este împărţită în două catedre: Istoria URSS şi Istoria Universală. La 1 septembrie 1988, în corespundere cu hotărîrea Consiliului Institutului din 23 iunie 1988, în cadrul Facultăţii de Istorie şi Pedagogie a fost deschisă Catedra de istorie a Moldovei şi Arheologie. La sfîrşitul anilor ‛80 s-a pus în discuţie reorganizarea Facultăţii pe principiul problematic cronologic, astfel că în 1990 au fost create catedrele: Istoria Antică şi Medievală, Istoria Modernă, Istoria Contemporană, Etnopedagogie şi Educaţie.[33]
Un aspect aparte a problemei evoluţiei învăţămîntului istoric superior o constituie activitatea ştiinţifică a istoricilor din RSSM şi modul de tratare a problemelor istoriei naţionale. Principalele evoluţii istoriografice ale ştiinţei istorice sovietice moldoveneşti, se refereau la aplicarea a 4 mituri de bază; 1) mitul poporului moldovenesc; 2) mitul instalării puterii sovietice în ziua de Anul Nou al anului 1918; 3) mitul formulei răului mai mic; 4) mitul prieteniei popoarelor.[34] În primi ani de după război V. M. Senchevici şi I. Ceban au publicat o serie de cărţi şi articole pe subiecte cum ar fi: etnogeneza moldovenească, legăturile istorice ruso – ucraineano - moldoveneşti, aportul poporului rus la cultura moldovenească. În lucrările lor, I. Grosul şi N. Mohov, sprijină ideile istoricilor sovietici criticînd opinia istoricilor „burghezi" despre comunitatea de neam şi de limbă a moldovenilor şi românilor. Serghievski şi Ceban au accentuat în lucrările sale că dezvoltarea istorică a Moldovei a avut loc independent, iar influienţa slavilor asupra etnogenezei poporului moldovenesc a fost hotărîtoare. În spiritul mitului prieteniei popoarelor istoricii sovietici au căutat să dovedească „multiplele" relaţii a domnitorilor Moldovei cu ţarii Moscovei. Fiindcă totuşi nu puteau să ridice în slăvi regimul ţarist care a fost „exploatator de mase" şi reprezenta antipodul „societăţii comuniste" a fost inventat un nou mit al „răului mai mic" prin care anexiunea ţaristă era considerată un factor progresiv. Ceban subliniază că anexarea Basarabiei salvase poporul moldovenesc de jugul turcesc şi salvase limba moldovenească de românizare[35]. Iar Grosul ajunge chiar să afirme că a avut loc „eliberarea de jugul turcesc şi intrarea în componenţa Rusiei"[36]. În acelaşi ton au fost tratate şi problemele legate de evenimentele anilor 1940 şi 1944 fiind calificate ca eliberare şi reinstaurare a puterii sovietice.
Aşadar, cercetările privind istoria Moldovei au fost efectuate nu de pe poziţii neutre, adevărate (care, de fapt, pe atunci erau imposibile), ci de pe poziţii partiinice, totalitar-comuniste, conform principiilor cerute de guvernarea sovietică.
Supunerea totală unei ideologii nu permite studierea clară a evenimentelor, analiza lor fiind în aşa caz unilaterală, iar concluziile - strict supuse normelor. Fireşte, ca urmare, tematica cercetărilor era de felul: Influenţa culturii ruse asupra celei moldoveneşti; Analiza marxistă a mişcării naţional-burgheze din Moldova; Rolul slavilor de est în formarea poporului moldovenesc şi starului moldovenesc etc., unde în prim-plan apare scopul politic şi apoi cel ştiinţific.
Evident, pregătirea cadrelor istorice locale nu s-a redus la simpla studiere a obiectului Istoria. Tinerii istorici erau educaţi conform ideologiei comuniste, materialul studiat era legat de problemele practice ale poporului sovietic şi ale contemporaneităţii, de dogmele leniniste, ceea ce nu dădea posibilitate de a lărgi orizontul de percepere a lumii, de a înainta unele noi concepţii şi teorii străine celor impuse. Era interzisă chiar şi studierea literaturii străine de specialitate.
Astfel, putem constata că decenii la rând istoricii n-au avut posibilitatea sa studieze adevărul ştiinţific, debarasat de orice ideologie, dogmă etc.
Ştiinţa şi învăţămîntul istoric superior din RSS Moldovenească, în linii generale, se caracterizează prin cîteva trăsături distinctive: Întregul sistem educaţional a fost supus obiectivelor şi sarcinilor PC(b) prin intermediul ştiinţei şi educaţiei istorice s-a proiectat şi s-a realizat societatea sovietică, creînd cetăţeanul tipic „hommo-sovieticus"; Istoria a fost mutilată atât ca metodologie, cît şi ca esenţă: .,Istoria" a fost redusă la un singur model de cercetare şi analiză, cel marxist, care reflectă procesul istoric într-un mod limitat, anorganic şi contestabil; s-a recurs la falsificarea evenimentelor istorice, în special cele ce se referă la anii: 1812. 1918, 1940, 1944; ascunderea intenţionată a unor maltratări şi genociduri naţionale etc.
În linii generale este necesar de menţionat: că studierea „Învăţămîntului istoric superior din RSSM" este în continuă perfecţionare ştiinţifică. Rezultatele cercetărilor şi analizelor vor permite de a înţelege specificul evoluţiei societăţii noastre (a prezenţei reminiscenţelor comuniste în mentalitatea, steriotipurile, comportamentul oamenilor etc.) Totodată rezultatele cercetărilor ar putea servi în elaborarea unei strategii naţionale a educaţiei luîndu-se în considerare factorii ce au influienţat asupra constituirii celei mai mari părţi a societăţii de azi şi care continuă să influienţeze asupra noilor generaţii.
Totodată cercetarea ştiinţei istorice ne oferă prilejul de a separa neadevărul de adevăr din lucrările savanţilor sovietici, în vederea evitării neadevărului în prezent.
Referinţe bibliografice
[1] Cozma V., Istoria Universităţii de Stat din Moldova (1946-1996). - Chişinău, 1996. p. 217-256.
[2] Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă" din Chişinău (1940-2000), - Chişinău, -2000, p. 44-50, 81-126. 184-190,
[3] Ţurcanu Ion. Istoriografia din Moldova Sovietică între Ştiinţă şi Propagandă. // Revistă de istorie a Moldovei. Nr. 3-4, 1994.
[4] Ţurcanu Ion. Revolta istoriografică din Moldova sovietică de la sfîrştul anilor ‛80. // Revistă istorică. a Tom VI, Nr. 5-6. Mai-iunie 1995. p. 1-20.
[5] Burlacu Valentin. Propaganda Cultural - Educativă în Modelarea conştiinţei şi mentalităţii populaţiei RSSM (1944-1950). // Destin Românesc. Revistă trimestrială de istorie şi cultură, Chişinău - Bucureşti. Nr. 2 / 2003. p. 80-91.
[6] Burlacu Valentin. Instituţiile cultural educative din R.S.S. Moldovenească - instrument de rusificare (1944-1950). // Destin Românesc. Revistă trimestrială de istorie şi culrură, Chişinău - Bucureşti. Nr. 2 / 2002. p. 73-85..
[7] Eşanu Andrei. „Schimbarea la faţă" a istoriografiei din Republica Moldova (1989-2002). // Destin Românesc. Revistă trimestrială de istorie şi cultură, Chişinău - Bucureşti. Nr. 1 / 2003. p. 7-25.
[8] Гросул Я. С., Мохов Н. А. Историческая наука в Молдавской ССР. Москва, 1970; Гросул Я. С., Мохов Н. А. Историческая наука в Молдавской ССР. // Вопросы Историй. № 2. 1967. с. 22-44.
[9] Иванова Л. В. У истоков советской исторической науки (Подготовка кадров историков – марксистов в 1917-1929 гг). -Москва. 1968. с. 4.
[10] Ibidem, p. 5.
[11] Развитие исторического образования в ССР. Воронеж, 1986. с.105.
[12] Бырка Г. И. Подготовка кадоров высшей и средней квалификаций в МССР.- Кишинев, 1981, с. 10.
[13] Ibidem, p. 5.
[14] Eremia Maria. Rolul ideologiei marxist-leniniste în pregătirea cadrelor istorice în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. // Analele ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova. Seria „Ştiinţe socio-umane". Chişinău, 1999. p. 215-218.
[15] Ibidem, p.215.
[16] Burlacu Valentin. Instituţiile cultural educative din R.S.S. Moldovenească - instrument de rusificare (1944-1950). // Destin Românesc. Revistă trimestrială de istorie şi culrură, Chişinău-Bucureşti, Nr. 2 / 2002. p. 74.
[17] Иванов Владимир В. Методология исторической науки. Москва, 1985. с. 66.
[18] Ibidem, p. 67.
[19] Ibidem, p. 72.
[20] Ibidem, p. 75-85.
[21] Wilhelmus Petrus Van Meurs, Chestiunea Basarabiei în istoriografia comunistă. Editura Arc. – Chişinău, 1996. p. 48.
[22] Основные задачи в изучений историй СССР феодального периода. // Вопросы историй. № 11. 1949. с. 3.
[23]Ibidem, p. 218.
[24] Cozma V., Op., cit., p. 217.
[25] Ibidem.
[26] Ibidem, p. 219.
[27] Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă" din Chişinău (1940-2000), - Chişinău, -2000, p. 44.
[28] Ibidem, p. 45.
[29] Ibidem, p. 46.
[30] Воронов K. Как и чему учит професор Нарцов. // Советская Молдавия, 8 августа 1947. № 155 (965).Лазарев А., Кум а фост скрисэ история Молдовей. // Нистру. № 2. 1989. п. 127.
[31] Лазарев А., Кум а фост скрисэ история Молдовей. // Нистру. № 2. 1989. п. 127.
[32] Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă" din Chişinău (1940-2000), - Chişinău, -2000. p. 81.
[33] Ibidem, p. 85.
[34] Wilhelmus Petrus Van Meurs, Chestiunea Basarabiei în istoriografia comunistă. Editura Arc. – Chişinău, 1996. p. 202-236.
[35] Ibidem, p. 204.
[36] Гросул Я. С., Мохов Н. А. Историческая наука в Молдавской ССР. // Вопросы Историй. № 2. 1967. с. 35.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu