Constituirea modelului marxist al ştiinţei istorice (1917-1938)

CONSTITUIREA MODELULUI MARXIST AL ŞTIINŢEI ISTORICE (1917-1938)

În. Studia Universitatis. Revistă ştiinţifică a Universităţii de Stat din Moldova, Seria „ştiinţe umanistice". 2008, nr.6(16). p.18-28.

Adrian DOLGHI

Catedra Istorie Universală

 

In this article the models of science and that of the historian in the Soviet society is researched. The author concludes that the historical science and the whole society as well, were transformed into a closed system, which lost its possibi­li­ties of developing itself. But the Soviet Historiography, fused with the policy and ideology, has become a component part of the totalitarian system. As a result, there was produced an unprecedented phenomenon in the history of the world culture – the phenomenon of the repressed science, it itself being not only the object of repression, but also their subject. The historians have become accomplice as well as victims of the totalitarian regime, the extollers of the reac­ting policy, faithful slaves of the leading elite.

 

 

După lovitura de stat din 1917, în Rusia, sistemul învăţământului istoric superior a fost desfiinţat. Înainte de toate, aceasta a ţinut de anularea predării istoriei în instituţiile de învăţământ superior şi şcoli. Istoria, ca disciplină de studii, a fost substituită de ştiinţele sociale care au fost utilizate în scopul ideologizării socie­tă­ţii, determinând astfel, în mare parte, crearea unui sistem al ştiinţei şi învăţământului sociouman subordonat puterii. Concomitent, au fost întreprinse un şir de acţiuni de transformare a marxismului în doctrină ideo­lo­gi­că a PC(b) al Uniunii Sovietice, fapt care a dus la constituirea unui nou model de interpretare a fenomenelor şi evenimentelor istorice – conceptul marxist-leninist al istoriei.

În articolul care urmează, în baza documentelor şi literaturii accesibile, ne-am propus drept scop de bază să analizăm factorii, cauzele, modul în care, în contextul Istoriei URSS în perioada 1918-1938, s-a trecut de la modelul de până la revoluţie – la modelul marxist al ştiinţei istorice. Acest lucru ne va permite să identi­fi­căm locul, rolul şi funcţiile principale ale ştiinţei istorice în societatea sovietică; să elucidăm politica statului sovietic în domeniul învăţământului istoric superior din URSS.

Limita cronologică inferioară a cercetării este anul 1917, an în care, e lucru ştiut, are loc Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie. Limita cronologică superioară o reprezintă anul 1938 – publicarea lucrării Istoria PC(b) al Uniunii Sovietice. Curs Scurt [1], eveniment care marchează începutul unei noi perioade în evoluţia ştiinţei istorice sovietice. Acest manual a exercitat o influenţă directă asupra ştiinţei istorice în întregime din URSS şi a ţărilor din lagărul socialist – semnificând, de fapt, apariţia genului de istorie propagandistică ţesută cu istoria partidului.

Baza izvoristică a prezentei cercetări o constituie documentele publicate, şi anume, scrisorile lui Lenin   în care el şi-a exprimat direct atitudinea faţă de cercetarea şi predarea istoriei [2], decretele ce ţin de învăţă­mântul universitar: decretul „Cu privire la predarea ştiinţelor sociale în instituţiile de învăţământ superior din RSFSR" din 19 noiembrie 1920 [3]; Decretul „Cu privire la instituirea minimului ştiinţific, obligatoriu pentru predarea în toate şcolile superioare ale RSFSR" din decembrie 1920 [4]; Hotărârea „Cu privire la predarea istoriei în şcolile URSS" din 16 mai 1934 [5], Materialele Plenarelor şi Congreselor PC (b); Scrisorile lui Stalin cu privire la identificarea elementelor opoziţioniste în partid [6].

Ultimele documente sunt deosebit de preţioase, deoarece în viziunea apţilor lui Stalin erau criticate modul de tratare a istoriei partidului şi erau date indicaţii cum trebuie de apreciat istoriografia de până la revoluţie şi care sunt sarcinile ştiinţei istorice în URSS. Astfel, în Rezoluţia adunării activiştilor organizaţiei de partid din oraşul Pskov a PC(b) din Rusia cu privire la cartea lui L.D. Troţki din 25 noiembrie 1924, lui Troţki i se aduc acuzaţii de falsificare a istoriei Revoluţiei din Octombrie şi a relaţiilor avute cu Lenin [7].

La baza studierii şi cercetării istoriei în statul sovietic a fost pusă concepţia istorică marxistă, care inclu­dea în calitate de teză fundamentală ideea determinismului social-economic în studierea istoriei. Conform acestei idei, toate luptele din istorie, indiferent dacă se desfăşoară pe tărâm politic, religios, filozofic sau pe oricare alt tărâm ideologic, nu sunt de fapt decât expresia, mai mult sau mai puţin, clară a luptelor dintre cla­sele so­ciale, iar existenţa şi, totodată, conflictele dintre aceste clase, la rândul lor, sunt condiţionate de gradul de dez­voltare a stării lor economice, de natura şi felul producţiei lor şi de schimbul condiţionat de aceasta [8]. Isto­ria, în statul sovietic, a însuşit drept principiu fundamental această teză – a primatului luptei de clasă. În linii mari, modelul viziunii marxist-leniniste asupra istoriei a fost însuşit de istoriografia sovietică, acceptându-l drept ghid pentru cercetare. Ca piloni în cercetarea istoriei au fost utilizate toate observaţiile şi afirmaţiile lui Lenin [9, p.60], ideile şi opiniile apologetului rămânând incontestabile pe parcursul întregii perioade sovietice.

Problema constituirii modelului marxist al ştiinţei istorice a constituit deja obiectul cercetărilor. O contri­buţie deosebită la această problemă au adus-o istoricii M.G. Iaroşevski [10], B.S. Ilizarov [11]; Stephane Courtois [12]; V.S. Braciov [13]; D.D. Tumarkin [14]; S.Markedonov [15], I.N. Afanasiev [16]; L.A. Sido­rova [17]; I.M. Savelieva şi A.V. Poletaev [18]. Deosebit de interesantă, în opinia noastră, este monografia Fără dreptul de a gândi. (Istoricii în epoca marii terori. Prezentare a destinelor) de istoricul A.L. Litvin.    În această lucrare, autorul cu lux de amănunte analizează şi argumentează teroarea istoricilor în epoca sta­linistă. Autorul acestei lucrări afirmă: „În ţara în care "a învins socialismul" nu vom găsi nici o ramură a ştiinţei care nu a suferit mari pierderi. Au fost supuse represiunilor nu doar creatorii dar şi roadele muncii intelectuale..." [19, p.3].

Ca rezultat al studierii istoriografiei vis-à-vis de această problemă, identificăm în cadrul acesteia trei direcţii de abordare:

Direcţia aprecierii pozitive a istoriografiei sovietice. Conform acestei direcţii, modelul marxist al ştiinţei istorice în Uniunea Sovietică, pe parcursul a 70 de ani, s-a dezvoltat ascendent. Bazându-se pe ideile marxiste, ştiinţa istorică a putut, în opinia adepţilor acestei direcţii de abordare – Iu.Poliakov, V.Ivanov, M.Necikina [20], A.Hohlov [21], I.Grosul, N.Mohov [22], P.Miliukov [23] ş.a., să evite criza în care s-a pomenit gân­direa istorică universală la răscrucea secolelor XIX-XX, s-a afirmat ca cea mai de frunte direcţie ştiinţifică, capabilă de a rezolva cele mai arzătoare probleme teoretico-metodologice. Experienţa şi realizările ştiinţei istorice sovietice, conform opiniei reprezentanţilor acestei direcţii, au fost recunoscute de multe şcoli de peste hotare [16, p.146-168]. Ei admit că procesul dezvoltării ştiinţei istorice nu a fost lipsit şi de unele lacune. Cele mai importante au fost următoarele: versiunea stalinistă a interpretării marxism-leninismului a dus la o relativă coborâre a nivelului cercetărilor, la dezorientare teoretică a unui şir de cercetători [24]; implicarea conducerii de partid în ştiinţă s-a manifestat prin numeroase interdicţii, îngrădiri ale accesului la lucrul cu documentele, prin reglementare strictă a contactelor cu reprezentanţii istoriografiei de peste hotare [25, p.21-30]; lucrările istorice deseori se dovedeau a fi ideologizate şi depindeau de conjunctura politică [26, p.508-511]. Dar chiar şi aceste neajunsuri, în opinia adepţilor acestei versiuni, nu exclud importanţa ştiinţifică a lucrărilor elaborate în etapele precedente ale dezvoltării istoriografiei. Pentru adepţii acestei direcţii de abor­dare, sunt caracteristice contrapunerea perioadei leniniste (anii 20) şi staliniste a dezvoltării ştiinţei, eviden­ţierea rolului hotărârilor Congresului XX şi cu regret, critica influenţei cultului personalităţii asupra ştiinţei istorice nu a fost consecventă [27].

Direcţia abordării diferenţiate a istoriografiei sovietice. Pentru această direcţie de abordare, este caracte­ristică recunoaşterea necesităţii unei atitudini diferenţiate faţă de modelul marxist al ştiinţei istorice. S-au constituit şi anumite variante ale unei astfel de diferenţieri. De exemplu, manifestări negative în diferite ra­muri ale ştiinţei istorice, în particular, se remarcă că multe nenorociri ale ştiinţei istorice din perioada sovie­tică aveau loc din cauza poziţiei privilegiate a istoriei partidului, în timp ce alte direcţii, în special legate de studierea perioadei anterioare revoluţiei, se dezvoltau fructuos [16, p.147]. Conform opiniei adepţilor acestei abordări – G.Bordiugov, G.Kozlov [28], L.Sidorova [17], Iu.Afanasiev [16], A.Şapiro [29] ş.a., este necesar a se ţine cont, în fiecare caz, de deformările din cercetările istorice şi de adevărurile ce corespund criteriilor ştiinţifice. Aceste cercetări deseori se reduc la aprecieri ale istoriografiei după principiul „pe de o parte – pe de altă parte".

Direcţia abordării radicale. În abordarea şi aprecierea cea mai radicală a modelului marxist al ştiinţei istorice, se punea la îndoială faptul corespunderii ştiinţei istorice sovietice criteriilor ştiinţifice, având în vedere nu doar viziunile contemporane despre ştiinţă, dar şi viziunile perioadei sovietice. Dacă în anii 1985-1986 despre criza internă a ştiinţei istorice sovietice vorbeau preponderent doar publiciştii, atunci după 1991, o astfel de abordare a căpătat o răspândire largă şi printre istoricii profesionişti [30]. Această tendinţă isto­rio­grafică persistă în lucrările autorilor M.Iaroşevski [10], B.Ilizarov [11], V.Braciov [13], V.Dunaievski [31], W.P. Meurs [32], I.Ţurcanu [33]. Specific lucrărilor publicate în perioada sovietică a anilor 80, în pofida multitudinii de abordări, este predominarea caracteristicilor axiologice în cercetare, acces limitat la sursele documentare, partinitatea istoricilor. Aceasta se explică prin faptul că spre sfârşitul anilor 80 istoricii au cer­cetat specificul interacţiunii dintre putere şi ştiinţă în condiţiile dominaţiei ideologiei comuniste şi a regimu­lui comunist. După 1991, istoricul se simte liber de orice presiuni, astfel că se ajunge la unele concluzii demne de apreciere: „În faţa noastră – afirmă istoricul M.G. Iaroşevski, cu referire la ştiinţa istorică sovietică a ace­lor ani – e un fenomen fără precedent în istoria culturii universale – al ştiinţei reprimate" [10, p.10]. Obiectul represiunilor a fost comunitatea ştiinţifică în întregime, mentalitatea ei, viaţa sa în toate manifestările. Tre­buie să vorbim, prin urmare, nu numai despre savanţi persecutaţi, dar şi despre idei şi direcţii ştiinţifice, instituţii ştiinţifice, cărţi şi reviste, arhive declarate secrete.

Constituirea modelului marxist al ştiinţei istorice avea loc pe câteva căi: a) Instituţionalizarea ştiinţei istorice marxist-leniniste şi lichidarea vechilor instituţii de învăţământ superior şi de cercetare în domeniul istoriei; b) Propaganda ideologiei marxist-leniniste şi lupta cu adversarii politici; c) Teroarea ca formă a represiunii ştiinţei istorice şi a manifestărilor opoziţioniste faţă de politica oficială.

Aceste căi şi metode de „afirmare" – impunere a modelului marxist-leninist al ştiinţei istorice, aveau ca scop final facilitarea instaurării monopolului ideologic asupra conştiinţei maselor populare. Pentru a elucida mai convingător metodele şi căile de constituire a modelului marxist al ştiinţei istorice, vom analiza în conti­nuare fiecare cale în parte.

a) Instituţionalizarea ştiinţei istorice marxist-leniniste şi lichidarea vechilor instituţii de învăţământ superior şi de cercetare în domeniul istoriei. Pregătirea istoricilor marxişti avea o mare importanţă nu numai pentru soarta ştiinţei, dar şi pentru regimu în ansamblu. În opinia reprezentanţilor istoriografiei sovietice, de exemplu, a istoricului L.Ivanova, „istoricii devin un sprijin şi ajutor al partidului comunist şi al guvernu­lui sovietic în lupta de clasă". Prin urmare, pregătirea istoricilor era concepută ca o componentă importantă  a luptei pentru petrecerea în ţară a „Revoluţiei Culturale" şi educarea maselor în spiritul ideologiei marxiste [34, p.4]. Direcţia principală de activitate, astfel, devine – deschiderea centrelor ştiinţifice şi universitare, exclusiv comuniste, şi diminuarea drastică a subsidiilor şi altor finanţări pentru cercetările desfăşurate în instituţiile cu orientare tradiţională.

Instituţionalizarea ştiinţei istorice marxist-leniniste şi procesul constituirii modelului marxist al ştiinţei istorice s-a desfăşurat în câteva etape: 1) Anii 1917-1920 – faza incipientă a instituţionalizării ştiinţei istorice marxist-leniniste; 2) Anii 1920-1929 – perioada transformărilor instituţionale hotărâtoare; 3) Anii 1929-1934 – perioada afirmării monopolului ideologic comunist prin propagandă şi teroare; 4) Perioada anilor 1934-1938 – restaurarea învăţământului istoric superior şi impunerea modelului stalinist de studiere şi cercetare a istoriei.

1) Anii 1917-1920 – faza incipientă a instituţionalizării ştiinţei istorice marxist-leniniste. În primii ani de activitate (1917-1920), guvernul sovietic şi partidul aveau o atitudine precaută faţă de şcoala superioară şi faţă de cadre. Noului regim nu-i ajungeau forţe pentru a asigura instituţiile de învăţământ cu cadre marxiste. Astfel, acei profesori care nu erau pe placul regimului au avut posibilitatea de a-şi continua activitatea la catedrele universitare [31]. Însă predarea ştiinţelor umanistice a început să fie transferate pe baze marxiste [35, p.133]. Primul centru marxist de ştiinţe sociale creat a fost Academia Socialistă (1918, Comunistă – din 1924) [36, p.55]. În anii 20 această instituţie era o „adevărată forjerie de cadre marxiste". Conform statutului ei din 1926, scopurile ei principale erau: elaborarea problemelor marxism-leninismului; lupta cu perversiu­nile burgheze ale marxismului; lupta pentru promovarea strictă a principiilor materialismului dialectic atât în sfera ştiinţelor socioumane, cât şi a celor reale şi demascarea reminiscenţelor idealismului [37]. Prin ur­mare, acestei instituţii i s-a oferit rolul conducător în procesul constituirii şi fundamentării teoretice a mode­lu­lui marxist-leninist al ştiinţei istorice. Acest tipaj al obiectivelor urma să fie multiplicat fiind puse şi în faţa celorlalte instituţii academice şi universitare create în URSS. Deoarece majoritatea istoricilor şcolii vechi    au manifestat precauţie, iar unii ostilitate în ce priveşte aplicarea acestor metode, ca de exemplu R.Viper, C.Mel­gunov, puterea sovietică a recurs la lichidarea facultăţilor de istorie [34, p.12], lichidarea titlurilor di­dac­tice şi gradelor ştiinţifice şi privilegiilor legate de acestea. În contextul acestor măsuri, se înscrie şi anula­rea sistemului de atestare a cadrelor ştiinţifice [38].

Prima instituţie de pregătire nemijlocită a istoricilor-marxişti a fost Universitatea Comunistă „I.M. Sver­d­lov", organizată în 1919 [36, p.58]. Iar în locul facultăţilor de istorie, lichidate în anul 1919 la universităţile din Moscova şi Petrograd, au fost create facultăţi de ştiinţe sociale (ФОНы) [39].

2) Transformările au devenit mai accelerate în timpul celei de a II-a etape a instituţionalizării învăţă­mântului istoric superior – 1920-1929 – perioada transformărilor instituţionale hotărâtoare. În 1920, prin Hotărârea CC al PC a fost adoptată decizia de a crea Muzeul Marxismului, care în 1921 a fost transformat   în Institutul „K.Marx şi F.Eengels" [36, p.55]. Un pas hotărâtor spre transformarea şcolii sovietice a fost adunarea de partid pe problemele învăţământului (31.12.1920-4.01.1921) de la Moscova, la care s-a discutat problema reorganizării învăţământului universitar [34, p.14]. În baza raportului Comisiei pentru reorgani­zarea radicală a predării ştiinţelor umanistice în şcoala superioară, a fost finisată elaborarea „strategiei" de reorganizare a învăţământului public. În 1921, V.Lenin a emis trei decrete: Decretul Consiliului Comisarilor Norodnici cu privire la înfiinţarea aşa-numitelor „Institute ale Profesurii Roşii", din 11 februarie [40, p.325], şi două decrete cu privire la Planul fixării minimului ştiinţific, obligatoriu pentru predarea în toate şcolile superioare ale RSFSR, din 4 martie, care au jucat un rol decisiv în predarea ştiinţelor umanistice în învăţă­mântul superior pe baza principiilor marxiste şi în ce priveşte pregătirea cadrelor. Pentru a putea preda în in­stituţii de învăţământ superior, fiecare cadru didactic trebuia să posede un minim de cunoştinţe despre mar­xism şi să împărtăşească viziunile partidului; totodată, a fost stabilit controlul asupra cadrelor ce urmau a fi angajate în instituţiile de învăţământ superior.

Într-un articol publicat în ziarul „Pravda" în anul 1931, M.N.Pokrovski îşi amintea că ideea creării „Insti­tu­telor Profesurii Roşii" îi aparţine lui Lenin, care i-ar fi spus lui Pokrovski despre planul pregătirii cadrelor pentru învăţământul universitar: „Tuturor profesorilor de ştiinţe sociale li s-a pus scopul: de a studia în ter­men cât mai scurt bazele marxismului şi în continuare de a preda doar în conformitate cu programe marxiste" [19, p.7]. În conformitate cu acest scop, studenţii erau selectaţi mai degrabă în dependenţă de originea lor pro­letară decât de cunoştinţele lor în domeniul istoriei, ceea ce a dus la pregătirea a numeroşi „profesori roşii" gata să lupte pentru cauza partidului, însă puţin competenţi în probleme legate de istorie. Aceştia, urcând la catedrele universitare, au promovat supunerea oarbă faţă de partid, frica, lipsa moralităţii, înclinaţia spre denunţuri.

În această perioadă, se observă un proces permanent de reorganizare a Facultăţilor de ştiinţe sociale. Acestea erau legate, în primul rând, de necorespunderea cursurilor, procesului de predare/învăţare cerinţelor înaintate de liderii bolşevici. Astfel, organele de partid cu insistenţă întăreau nucleul marxist al cadrelor acestor facultăţi, componenta social-economică a planurilor de studii. În anul 1922 au fost anulate cursurile „vechi" de istorie, şi introduse „cursuri de lovitură" – istoria partidului şi leninismului, istoria socialismu­lui, istoria mişcării revoluţionare etc., încredinţate spre a fi predate numai istoricilor marxişti sau activiştilor de partid. În 1923, în cadrul universităţilor din Rusia Sovietică, funcţionau deja şapte facultăţi de ştiinţe sociale (cu secţii de istorie) [41, p.34]. Însă, întrucât noua armată de profesori „nu era suficient pregătită politic" – nu putea să elaboreze cursuri şi manuale noi pe principii marxist-leniniste şi să reorganizeze pre­darea istoriei şi din cauza insuficienţei de cadre, au fost închise un şir de facultăţi de ştiinţe sociale, şi lăsate patru: la Universităţile din Moscova, Petrograd, Saratov şi Rostov. De selectarea cadrelor se ocupa Secţia de Agitaţie şi Propagandă a CC PC(b)R şi organizaţiile de partid orăşeneşti care „rezolvau activ toate proble­mele legate de activitatea facultăţilor de ştiinţe sociale" [34, p.23]. Deţinând toate pârghiile puterii, organele de partid şi-au subordonat întregul proces de instruire.

Alte instituţii de învăţământ superior create sunt Universităţile Comuniste, care au fost organizate în nouă oraşe din Rusia Sovietică. Ele pregăteau lucrători de partid, profesori pentru şcolile de partid, inclusiv profe­sori de istorie. În 1926 facultăţile de ştiinţe sociale au fost lichidate. Pe baza lor au fost create facultăţi de Etnologie, Istorie şi Filologie, Istorie şi Drept [36, p.58]. Un rol important în pregătirea cadrelor de propa­gan­dă au avut Institutul „V.I. Lenin", Institutul „K.Marx şi F.Engels", Institutul de Istorie a Partidului. Insti­tutul „V.I. Lenin" a fuzionat cu Institutul de Istorie a Partidului (1928), (în urma comasării acestuia cu Institutul „K.Marx şi F.Engels" a fost creat Institutul „Marx-Engels-Lenin" (1931)).

În fruntea instituţiilor nou-create şi în posturile de profesori s-au situat, de regulă, funcţionari de partid, fără studii istorice de specialitate. Director al Institutului de Istorie a Partidului a devenit M.S. Olminski, al Institutului „V.I. Lenin" L.B. Kamenev, iar multe instituţii s-au situat sub conducerea lui M.N. Pokrovski, care ocupa atunci 19 funcţii [34, p.181].

3) Anii 1929-1934 – perioada afirmării monopolului ideologic comunist prin propagandă şi teroare. În iulie 1929 a fost întărit statutul arhivelor de partid. CC numea şi destituia componenţa colegiilor de redacţii ale revistelor ştiinţifice, permitea sau interzicea să predea anumitelor persoane etc. În felul acesta, se crea mecanismul de concentrare şi subordonare totală a ştiinţei, transformând-o într-o servitoare politică şi ideo­logică a politicii curente. Istoricii trebuiau să înţeleagă că fără permisiunea CC ei nu reprezintă nimic, sunt incapabili de a cerceta, preda, trăi. În afară de aceasta, prin secretizarea arhivelor se manipula cu trecutul –   o punte către viitor, mai exact pentru putere [19, p.9].

4) Perioada anilor 1934-1938 – restaurarea învăţământului istoric superior şi impunerea modelului stalinist de studiere şi cercetare a istoriei.

Procesul instituţionalizării şi centralizării ştiinţei istorice se apropia de final. Astfel, prin Hotărârea Sovie­tului Comisarilor Norodnici ai URSS şi CC PCUS din 15 mai 1934 „Cu privire la predarea istoriei în şcolile URSS" se reforma învăţământul istoric şcolar şi superior şi structura organizatorică a însăşi ştiinţei istorice, se modifica structura tematică şi obiectul istoriei, se creau manuale de istorie unice, toţi profesorii de istorie trebuiau să urmeze cursurile de perfecţionare, a început publicarea revistei „Istoria în învăţământul mediu". Prin hotărârea „Cu privire la predarea istoriei în şcolile URSS" se introduceau în programele şcolare cursu­rile de Istorie a URSS şi Istorie universală. Restabilirea învăţământului istoric şcolar a provocat reforma învăţământului superior. Începând cu septembrie 1934, au fost restabilite facultăţile de istorie a Universităţii de Stat din Moscova şi a Universităţii de Stat din Leningrad, apoi şi în alte instituţii de învăţământ superior, întrucât şcoala avea nevoie de profesori de istorie. La facultăţile de istorie pe lângă obiectele de bază se studiau şi alte discipline (de exemplu, Bazele marxism-leninismului, Istoria PCUS, Comunismul ştiinţific, Ateismul ştiinţific etc.), care erau incluse în planul de studii, scopul fiind de a-i face adepţi ai noii puteri şi propagandişti ai acesteia.

În acelaşi context, în a doua jumătate a anilor 30 are loc restructurarea organizaţională a ştiinţei istorice. Centru principal de cercetare în domeniul istoriei devine Institutul de Istorie al AŞ URSS: prin decizia Sovie­tului Comisarilor Norodnici din 8 februarie 1936 Academia Comunistă a fost lichidată, iar institutele (inclusiv Institutul de Istorie) au trecut în cadrul Academiei de Ştiinţe a URSS [42] – cu tradiţia organizării „burgheze" a ştiinţei s-a sfârşit. Astfel, cercetarea istoriei a fost concentrată într-un singur centru academic. Avea loc un fel de sinteză a cadrelor marxiste şi reprezentanţilor „şcolii vechi" ce au acceptat metodologia marxistă. Procesul de cercetare de la catedrele facultăţilor de istorie, de asemenea, a fost subordonat academiei, iar scrierile istorice care nu se încadrau în limitele poziţiei oficiale erau aspru reprimate. Astfel, putem considera că instituţionalizarea ştiinţei istorice şi a învăţământului istoric superior ia sfârşit în anul 1936, ceea ce a mai urmat până în anul 1938 – a „perfecţionat" aparatul stalinist, conţinutul ideologic al cursurilor predate şi a rezultatelor cercetărilor ştiinţifice, componenţa corpului didactico-ştiinţific din cadrul instituţiilor de învăţă­mânt superior şi de cercetare din URSS.

O altă cale a constituirii modelului marxist al ştiinţei istorice, de altfel intercalată cu cea de instituţio­nali­zare, a fost propaganda intensivă a ideologiei marxist-leniniste şi lupta ideologică.

b) Propaganda ideologiei marxist-leniniste şi lupta cu adversarii politici. Lovitura de stat din 1917 a avut drept urmare nu numai transformări de ordin social-economic, politic dar şi în domeniul ideologiei, în special, punându-se sarcina educării tinerei generaţii în spiritul marxist-leninist, spirit istoric în care prioritate se dădea următoarelor teme: contradicţiile sociale dintre exploatatori şi exploataţi: lupta de clasă locomo­ti­va istoriei, necesitatea lichidării proprietăţii private. Or, majoritatea ideilor aveau ca bază Manifestul Partidului Comunist, prima frază a căruia „Istoria oricărei societăţi de până azi este istoria luptei dintre clase" [43]. Înaintând ca obiectiv final al evoluţiei istorice – comunismul, ştiinţa şi învăţământul istoric au devenit dome­niul principal al frontului ideologic. Scopul acestora era de a forma la populaţia sovietică o concepţie marxist-leninistă, de a-i educa drept activi constructori ai comunismului şi patrioţi înfocaţi ai „patriei socialiste" [44]. Astfel, se preconiza de a crea un cetăţean sovietic tipic – „homo sovieticus". Lipsa de cadre, corespunzătoare cerinţelor noului regim, impunea necesitatea creării instituţiilor de învăţământ superior şi facultăţilor de isto­rie unde să fie pregătiţi istorici conform cerinţelor partidului. Nu era îndeajuns „homo sovieticus", era nevoie de „historicus sovieticus", de un om nou şi o istorie nouă. Aşadar, s-a purces la un drum lung, dar care s-a sol­dat cu o victorie totală. S-a format o armată întreagă de istorici care au scris corespunzător gusturilor Puterii.

Pe parcursul unui deceniu de influenţă totală a partidului asupra ştiinţei istorice, s-a format un anumit tip al istoricului, ce s-a învăţat să accepte conducerea ca ceva natural şi firesc. S-a constituit tipul istoricului de partid, însetat de această conducere şi care se simţea incomod fără ea. M.Ghijrhjidski menţiona: „Institutul Profesurii Roşii a apărut în anul 1921 ca armă a partidului nostru pe frontul ideologic. Nici o abatere în direcţia ştiinţei "pure" institutul nu admite" [45]. Partidul şi statul sovietic avea nevoie de istorici, pentru care raţionamentele şi scopurile politice erau, indiscutabil, criteriu mult mai important decât adevărul istoric.

Bază pentru scrierile istorice au devenit operele lui Lenin şi „ale leniniştilor credincioşi", care doar în linii foarte generale ar fi putut fi considerate istorice, publicate în tiraje enorme. E suficient a menţiona că doar din 1917 până în decembrie 1923 au fost tipărite 650 ediţii ale operelor lui Lenin, inclusiv 200 în toate limbile popoarelor URSS şi în numeroase limbi străine cu un tiraj total de 6 milioane exemplare [19, p.7]. În acelaşi timp, în ediţii paralele sub forma de „Opere alese" se editau lucrările lui Troţki (21 vol.), Zinoviev (16 vol.), Râkov (4 vol.), Kamenev (12 vol.), cărţile lui Buharin, iar în curând pe primul plan (după tiraje şi importanţă) se urcă „operele tovarăşului Stalin".

Apologeţii ideologiei comuniste au scris şi multiplicat în milioane de exemplare „adevărurile comuniste" astfel ca cetăţeanul să găsească răspunsurile la toate întrebările, sarcina cea mai importantă ce urma a fi rea­lizată fiind de a argumenta cu desăvârşire legalitatea „Revoluţiei din Octombrie" şi a desfăşurării unei astfel de revoluţii în întreaga lume. Astfel, istoricul şi metodologul rus V.V. Ivanov a determinat următoarele func­ţii ale istoriei în societatea sovietică: a depista şi a demasca scopurile de clasă ale „reacţionarilor occidentali"; a prezenta realizările socialismului matur; a educa ura faţă de exploatatori şi mândria pentru revoluţia săvârşită de popor; a demasca esenţa anticomunismului; a servi cauza progresului social [46, p.51-64]. Aceste concluzii au fost efectuate nu în timpul regimului stalinist, ci deja la mijlocul anilor 80, ceea ce dove­deşte că esenţa regimului totalitar, caracterul ideologizat al ştiinţei istorice, funcţiile ei, pe parcursul întregii perioade sovietice, nu s-au schimbat.

Raţionamentele şi principiile, în conformitate cu care avea loc cunoaşterea istoriei, au fost „înţelese" de lideri: „în ţară a avut loc revoluţia socialistă în conformitate cu legile evoluţiei social-istorice, care au fost descoperite de Marx şi Engels, şi care au fost dezvoltate de Lenin, Stalin, Partidul Comunist", şi ele nu tre­buiau să trezească suspiciuni, dar respectate cu stricteţe. Scopul ştiinţei se reducea la faptul de a demonstra ceea ce era evident pentru fondatori. Indicaţiile generale au condiţionat problematica istoriografică cores­pun­zătoare, noul limbaj al ştiinţei istorice sovietice. Formaţie, proces, clasă, partid, revoluţie, marxism, prole­ta­riat – acestea sunt bazele noului vocabular istoric. Dar cel mai popular şi mai răspândit termen în istoriogra­fia sovietică până la sfârşitul anilor 80 a devenit cuvântul „luptă". De aici rezultă şi formarea temelor cen­trale ale cercetărilor istorice – istoria mişcării revoluţionare în Rusia şi alte republici unionale, istoria revoluţiilor ruse, istoria luptei claselor şi partidelor, istoria partidului bolşevic, Leniniada istorică şi Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie.

În calitate de argumente în plus menţionăm că în 1931 Stalin adresează ziarului „Revoluţia proletară" o scrisoare în care critica istoricii pentru faptul că „puneau discutarea axiomelor mai presus de interesele vitale ale Partidului", impunând istoricilor propria definiţie a noţiunii „spirit partinic". Aplicarea scrisorii lui Stalin a însemnat concedierea a zeci de profesori universitari, expulzarea lor din partid şi discreditarea lor ca savanţi. Acest lucru s-a întâmplat, deoarece în „Istoria Partidului" în patru volume, lui Stalin nu i s-a oferit locul „cuvenit" de „mare conducător" al popoarelor. În acest mod, misiunea istoricului nu mai era să investigheze în mod critic trecutul, bazându-se pe ideile marxismului, cum se declarase anterior, ci să modeleze istoria după axiomele politice la zi şi să renunţe la toate celelalte opinii. Astfel, Stalin a făcut din scrierea istoriei un instrument de îndoctrinare a maselor [32, p.24], rescrierea istoriei devenind unul din mijloacele ideologice principale ale instaurării stalinismului [47], de constituire a cultului personalităţii.

Partidul nu doar forma structurile organizaţionale ale ştiinţei istorice, el determina şi componenţa perso­nalului ştiinţific, aprecia conţinutul sarcinilor propuse. De la începutul anilor 20 în viaţa ştiinţifică a intrat practica publicării Tezelor Secţiei Agitaţie şi Propagandă a Comitetului Central (apoi a tezelor şi hotărârilor CC PCUS), care conţineau concluzii, aprecieri, fapte etc. obligatorii pentru comunitatea ştiinţifică. Alt com­plex de documente, de care trebuia să ţină cont istoricii, sunt acte ce apreciază situaţia lucrurilor în însăşi ştiinţa istorică, directive care conţineau hotărâri cu privire la deschiderea unora sau altor instituţii istorice, se aprecia calitatea publicaţiilor istorice. Fără hotărârea CC a fost imposibil a deschide sau a închide o anumită instituţie [48, p.382]. Directivele de partid puteau lua imaginea unor forme mai „intime". De exemplu, sub forma unei scrisori neoficiale sau recomandări [49], dar caracterul „neoficial" al acestora nu diminua obliga­ti­vitatea lor.

Întreaga perioadă (1917-1938) în domeniul ştiinţei istorice, dar şi în domeniul vieţii politice din URSS a însemnat lupta împotriva adversarilor politici. Aceşti adversari au devenit nu doar „troţkiştii", reprezentanţii şcolii vechi, dar şi numeroşi istorici care au contribuit la constituirea şi dezvoltarea „modelului marxist" al ştiinţei istorice, adepţi ai marxism-leninismului şi, în cele din urmă, ai versiunii staliniste, dar s-au pomenit a fi declaraţi adversari. Acest fenomen este uşor explicabil prin faptul că lupta se desfăşura nu doar între Stalin şi adversarii săi, dar şi între savanţii istorici, care concurau între ei, şi deseori viziunile lor erau contradictorii. Astfel, M.N.Pokrovski, expunându-şi viziunea sa asupra istoriei Rusiei, nu a admis critici la adresa lucrării sale, fiind demonstrat faptul că nu a fost străin de discreditarea în presă şi literatura de specialitate, exilarea sau întemniţarea savanţilor S.F. Platonov, A.I.Iakovlev, V.Piceta, E.V. Tarle ş.a. [19, p.12-13]. După cum s-a demonstrat ulterior, sistemul stalinist era lipsit de orice principii morale. Imediat după moartea lui Pokrovski, ideile sale şi discipolii săi au fost discreditaţi. Înşişi cei care au fost arma de luptă în mâna lui Stalin au căzut sub acuzaţii de opoziţie a viziunii oficiale.

La 27 ianuarie 1936, ediţiile ziarelor „Pravda" şi „Izvestia" au fost aproape în întregime dedicate proble­melor ştiinţei istorice. Pe primele pagini ale ambelor ziare se prezenta comunicarea „Consiliului Miniştrilor URSS şi a CC PC(b) al Uniunii Sovietice" în care se aprecia predarea istoriei în ţară, se constata mersul ne­satisfăcător al pregătirii manualelor şcolare şi universitare şi se prezenta conţinutul Hotărârii CC şi a Consi­liu­lui Comisarilor Poporului „Cu privire la manualele de istorie" emisă cu o zi înainte (26.01.1936). Ziarele au publicat obiecţiile lui I.Stalin, A.Jdanov şi C.Kirov (pregătite încă la 8-9 august 1934) asupra schiţelor manualelor de istorie modernă şi de Istorie a URSS. În comunicare se arăta clar că „motivul principal al neajunsurilor, prezente în ştiinţa istorică sovietică, sunt viziunile "antimarxiste, antileniniste, antiştiinţifice, asupra ştiinţei istorice, înrădăcinate în rândul unor istorici". Tendinţele periculoase şi încercările de lichi­da­re a istoriei ca ştiinţă, – se menţiona în comunicare, – sunt legate în primul rând de răspândirea concepţii­lor greşite, specifice aşa-numitei "şcoli istorice a lui Pokrovski". De aceea „scopul depăşirii acestei con­cepţii, - se menţiona în continuare, – este o premisă necesară atât pentru elaborarea manualelor de istorie, cât şi pentru dezvoltarea ştiinţei istorice marxist-leniniste şi a învăţământului istoric în URSS" [50]. În con­tinuare, au urmat numeroase articole de denigrare a lui Pokrovski şi a discipolilor săi, coordonate direct de Stalin, Jdanov şi „Comisia CC şi a Consiliului Comisarilor Norodnici pentru elaborarea manualelor de istorie". Această campanie de critică asupra şcolii lui Pokrovski, asupra manualelor şcolare şi universitare, a fost o pregătire a terenului pentru editarea în 1938 a „Cursului scurt" şi de luare sub control total a procesului de cercetare şi predare a istoriei în URSS. În felul acesta, Stalin şi acoliţii săi au înlăturat ultima opoziţie care   s-a manifestat în URSS cu privire la politica statului în domeniul ştiinţei şi învăţământului istoric.

c) Teroarea ca formă a represiunii ştiinţei istorice şi a manifestărilor opoziţioniste faţă de politica oficială. Fenomenul ştiinţei istorice persecutate este bine cunoscut în societatea totalitară. Mai rar se eluci­dea­ză o altă faţetă a caracteristicii ştiinţei istorice: fiind supusă represiunilor, ea însăşi a devenit un mijloc puternic al acestora. Falsificând istoria, deformând conştiinţa, răspândind mituri, ştiinţa istorică împreună cu organele represive reprima, nimicea, constrângea [16, p.148]. Acest rol al ştiinţei istorice nu este mai puţin important în aprecierea locului şi rolului ei în societatea sovietică.

Puterea politică, prin diverse mijloace, a transformat ştiinţa în mecanism al sistemului politic. Se elabo­rau, de asemenea, principii noi ale relaţiilor dintre ştiinţă şi stat. Astfel, principiul autonomiei instituţiilor ştiinţifice şi a universităţilor devenea inaplicabil. Academia de Ştiinţe cu libertatea academică a devenit un element străin, fiind chiar în pericolul de a fi lichidată. Dar noul regim a prevăzut posibilitatea transformării acestei instituţii pur ştiinţifice în organ de persecutare a ştiinţei.

Includerea totală a istoriei în regimul sovietic era asigurată cu mijlocirea organelor securităţii de stat. Pe parcursul a şaptezeci de ani s-a creat un triunghi specific: PCR/PUC(b)/PCUS – CK/GPU/NKVD/KGB–Academia de Ştiinţe (cu institutele sale) şi instituţiile de învăţământ superior [51]. Întrucât nu doar fiecare cuvânt spus, dar chiar şi fiecare gând era interpretat drept culpă, în astfel de „alianţă" nu era nimic neobiş­nuit, dimpotrivă, această relaţie era variată şi rezistentă. Cu ajutorul organelor de securitate, Partidul Comunist „ajuta" istoricii să însuşească concepţia leninistă a procesului istoric, metodele marxiste de cercetare. Cola­bo­ratorii acestor instituţii obţineau de la istorici recunoaşterea celor mai grave crime: minimalizarea rolului „Marii Revoluţii din Octombrie" în istorie, împărtăşirea concepţiilor burgheze etc. Metodele de obţinere a astfel de mărturii sunt bine cunoscute [16, p.95-109]. Aceste „colaborări" erau considerate atât de fireşti, încât profe­so­rii sovietici au mai introdus printre sarcinile lor încă una: „Noi trebuie să devenim toţi cekişti" [16, p.161].

Conform Manifestului Partidului Comunist, lupta împotriva duşmanilor de clasă presupunea nu doar lupta contra burgheziei şi a culacilor, luptă care se desfăşura în perioada anilor, dar a fost acompaniată şi de lupta împotriva intelectualităţii, majoritatea cărora se trăgeau din păturile înstărite, din rândurile dvorenilor, aristo­craţilor de viţă etc. Evident, printre reprezentanţii intelectualităţii ce nu puteau împărtăşi noile „valori" se aflau, în primul rând, istoricii care, în mod evident, încercau să nege lupta de clasă, deoarece ea însemna lipsirea lor de drepturile lor de drept şi privilegii care le aveau nu doar ca profesori, dar şi ca moştenitori ai bunurilor, fie prin sistemul vânzare/cumpărare, fie prin cel de moştenire. De aceea era şi firesc ca istoricii de viţă veche să devină ţinta PC(b) Rus, iar apoi al Uniunii Sovietice. Or, în istoriografia veche era pusă la baza procesului istoric concepţia evoluţiei, apoi PC(b) pune la bază principiul revoluţiei. Respectiv, pentru a con­stitui un model, un exemplu al istoricului care ar fi avut la bază concepţia revoluţionară, era necesar de lup­tat, în primul rând, cu istoricii de viţă veche, pregătindu-se astfel terenul pentru tânăra generaţie de istorici.

Materialele de care dispunem ne permit să afirmăm că procesul epurării s-a desfăşurat în câteva etape. Prima etapă este perioada (1921-1923) – campanie de epurare a intelectualităţii sovietice prin interogări, exilări, expulzări din ţară. Un destin tragic l-au avut, după datele lui A.M. Reşetov, circa 500 de istorici-etnografi, dintre care mulţi şi-au pierdut viaţa în acel măcel, alţii trecând prin închisori, lagăre şi exil au supra­vieţuit şi după reabilitare s-au întors în ştiinţă [52, p.3].

Al doilea val al represiunilor a avut loc în anii 1928-1931. Începând cu intelectualitatea tehnică („Dosarul minerilor", 1928), Stalin apoi şi-a orientat atenţia asupra reprezentanţilor ştiinţelor socioumanistice. Prima acţiune s-a răsfrânt asupra istoricilor, majoritatea cărora era legată de Academia de Ştiinţe. Lansarea primu­lui plan cincinal de către Stalin, în 1928, s-a soldat şi cu o campanie generală împotriva ultimilor istorici „burghezi", iar în 1929-1930 aceasta a culminat cu „epurarea" în Academia de Ştiinţe [32, p.24]. Conducă­torul oficial al ştiinţei istorice М.N.Pokrovski a anunţat despre sfârşitul perioadei de „coexistenţă paşnică" cu savanţii şcolii vechi, iar V.M. Molotov, preşedinte al Sovietului Comisarilor Norodnioci, a declarat că anul 1930 trebuie să fie „ultimul an de activitate pentru vechii specialişti" [31]. Astfel au început prigonirile academicienilor incomozi. Din academie au fost concediaţi 800 de savanţi, fiind astfel distrus potenţialul ştiinţific al ştiinţei ruse, şi continuitatea fără de care nu era posibilă dezvoltarea normală a ştiinţei. Se creau premise pentru stagnarea gândirii ştiinţifice în statul sovietic [53]. „Epurarea" în Academia de Ştiinţe a durat mai mult de un an şi s-a terminat în februarie 1931 prin aşa-numitul „Dosar al academicianului       S.F. Platonov" [13].

Ca rezultat al represiunilor, care au decapitat catedrele de istorie ale Universităţilor din cele mai mari oraşe ale URSS, de asemenea, concedierea şi moartea survenită în curând a conducătorilor Academiei Co­muniste M.N. Pokrovski (1931) şi a Comisariatului Educaţiei A.V.Lunacearski (1933), în domeniul istoriei s-a creat o situaţie dificilă, în condiţiile în care „cadrele vechi" au fost lichidate, iar alte „cadre noi" nu fusese create. Neluând în consideraţie universităţile din Moscova şi Leningrad, la toate facultăţile de istorie de la toate universităţile şi institutele pedagogice din Federaţia Rusă în anul 1937 se numărau doar 13 profesori universitari şi 16 conferenţiari [54, p.127].

Un nou val al represiunilor a avut loc spre sfârşitul anilor 30. În ochii întregii lumi se desfăşura tragedia savanţilor N.M Lukin, P.I.Anatoliev, P.P. PAradizov, N.N.Vang, G.G. Fridliand, M.N.Tihomirov şi a altor istorici talentaţi discreditaţi şi persecutaţi. Aceeaşi soartă au cunoscut-o nu doar istoricii din capitală, ci şi cei provinciali. Conform art. 58-11 al Codului penal al RSSR au fost represaţi М.О. Polocevnâi, C.Z. Solohov, G.G. Grigor, M.B. Klocikov ş.a. [55, p.21]. Un exemplu tipic al represiunii poate servi cel al istoricului    D.B Reazanov, unul dintre cei mai activi participanţi la propaganda comunistă şi primul director al Institutu­lui „K.Marx şi F.Engels": În una din cuvântările sale menţiona: „Eu nu sunt bolşevic, nici menşevic şi nici leninist. Eu sunt doar marxist şi ca marxist sunt comunist"[56]. Din cauza spiritului său activ şi agitat, a tre­zit nemulţumirea lui Stalin, astfel, în februarie 1931 Reazanov a fost demis din funcţia de director al Institu­tului, exclus din partid şi exilat în oraşul Saratov, în anul 1937 este iarăşi arestat, iar în 1938 executat [31].

Apoteoza cultului personalităţii lui Stalin poate fi considerată publicarea în 1938 a lucrării Istoria Parti­dului Comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice. Curs scurt, unde toată perioada de după revoluţie a istoriei ruse este prezentată ca rezultatul activităţii „geniului lui Stalin" şi a represiunilor în masă în anii 1936-1938, ce au lichidat posibilii adversari politici ai „marelui lider al popoarelor". Pentru argumentarea represiunilor politice, Stalin a înaintat teoria, conform căreia lupta de clasă se acutizează, deoarece „duşmanii poporului" îşi întăresc rezistenţa paralel cu construcţia socialismului. Astfel, în anii 1936-1938 au fost desfăşurate trei procese politice deschise, în cadrul cărora un şir de lideri de stat şi partid (Zinoviev, Kamenev, Peatkov, Radek, Buharin, Râkov, Krestinski, Rakovski, Sokolnikov şi alţii) au fost acuzaţi de spionaj, diversiuni, tero­rism, pregătirea atentatelor asupra lui Lenin, Stalin, Sverdlov, omorul lui Kirov etc. Aproape toţi acuzaţii au fost împuşcaţi [57, p.14].

Represiunile cuprinseseră un eşantion enorm, doar în 1937 numărul jertfelor condamnate pe dosare poli­tice se ridica la 350 mii, sunt şi alte date care vorbesc de o cifră de 3-4 ori mai mare, au fost arestaţi câteva zeci şi sute de istorici din diverse instituţii de învăţământ superior şi de cercetări ştiinţifice [52, p.77]. După anul 1937 represiuni ale istoricilor cu o astfel de amploare nu au mai avut loc. Dar arestările ce aveau loc uneori aminteau celor aflaţi la libertate despre posibilitatea unui astfel de destin şi pentru ei. Orice asociere între savanţi, cu caracter neoficial, era calificată „contrarevoluţionară" [58, p.37].

Perioada anilor 1917-1938 în evoluţia modelului marxist al ştiinţei istorice şi a istoricului sovietic a re­pre­zentat un proces complex de transformări, orientate spre lichidarea structurilor prerevoluţionare ale ştiinţei istorice şi de instituţionalizare a unor structuri noi, subordonate partidului şi statului. Ştiinţa istorică, ca şi întreaga societate sovietică, s-a transformat într-un sistem închis, ce şi-a pierdut posibilităţile de a se dezvolta. Iar istoriografia sovietică, fuzionată cu politica şi ideologia, a devenit parte componentă a sistemului totalitar. Ca rezultat s-a produs un fenomen fără precedent în istoria culturii universale – fenomenul ştiinţei reprimate, ea fiind nu doar obiectul represiunilor, dar şi subiectul acestora; istoricii – au devenit complici şi jertfe ale regimului totalitar, apologeţi ai politicii reacţionare, slugi credincioase ale elitei de conducere pentru care raţionamentele şi scopurile politice erau indiscutabil, criteriu mult mai important, decât adevărul istoric. Con­ducerea de partid şi-a atins scopul, a creat un sistem politic represiv cu o armată întreagă de istorici propa­gan­dişti care au căutat şi găsit „adevărurile" necesare în procesul de construcţie a comunismului.

Anul 1938 a însemnat pentru întreaga societate sovietică trecerea la o nouă etapă a evoluţiei regimului totalitar instituit de Stalin. Schimbarea a fost resimţită în toate ramurile vieţii socioculturale şi politice din Uniunea Sovietică – sistemul stalinist cu aparatul represiv şi de propagandă imens, ajungând în piscul ascen­siunii sale a iniţiat noi proiecte de ideologizare, deznaţionalizare, reprimare a tot ce în opinia „apartcikilor" putea să prezinte vreun pericol pentru statul sovietic. În domeniul ştiinţei istorice şi al învăţământului istoric, aceasta a însemnat trecerea la cercetarea, interpretarea şi predarea istoriei pe baza concepţiilor staliniste utopice, falsificatoare, expuse în Istoria Partidului Comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice. Curs scurt.

Perioada anilor 1917-1938 reprezintă prima etapă în evoluţia modelului marxist al ştiinţei istorice, iar drept ipoteză de lucru propunem următoarea periodizare a evoluţiei ştiinţei istorice marxiste în URSS:      I. Perioada de constituire a modelului marxist al ştiinţei istorice (1917-1938). II. Perioada intensificării „lucrului ideologic" – a presiunilor asupra ştiinţei istorice (1938-1956). III. Perioada „libertăţii limitate" (1956-1964). IV. Perioada de stagnare şi a reîntoarcerii la unele metode şi politici staliniste (1965-1985). V. Perioada restructurării gorbacioviste (1985-1991).

 

Referinţe bibliografice:

1.       История Всесоюзной коммунистической партии (большевиков): Краткий курс / Под ред. Комиссии ЦК ВКП(б). - Москва: Государственное издательство политической литературы, 1951. - 351 с.

2.       A se vedea: Ленин В.И. Полн. собр. соч. - 1981. - Т.41. - С.306.

3.       Декрет «О реорганизации преподавания общественных наук в высших учебных заведениях РСФСР»// Бюллетень официальных распоряжений и сообщений Народного Комиссариата просвещения. - Москва. - 1922. - № 1. - С.7.

4.       Декрет «Об установлении общего научного минимума, обязательного для преподавания во всех высших школах РСФСР» // Собрание узаконений и распоряжений рабоче-крестьянского правительства. - 1920. -    № 93. - Ст.503.

5.       Постановление СНК СССР и ЦК ВКП(б) от 16 мая 1934 «О преподавании гражданской истории в школе» // Правда, 1934, 16 мая.

6.       Răspuns lui Olhenovici şi Aristov (1932) // Сталин И. Соч. Т.13. - Москва. - 1951. - С.99.

7.       Резолюция собрания активистов Псковской городской организации РКП(б) по докладу «Как пишется исто­рия Октября» (по поводу книги Л.Д. Троцкого «1917 год»). 25 ноября 1924 г // Сборник документов и мате­риалов по истории Псковского края (IX-XX вв.): Учебное пособие. - Псков, 2000. - 535 c.

8.       Marx K., Optsprezece Brumar al lui Ludovic Bonaparte, Bucureşti, 1954, p. 9.

9.       Историческая наука в XX в. - Москва, 1997, c.60.

10.   Ярошевский М.Г. Сталинизм и судьбы советской науки // Репрессированная наука. – СПб.: Наука, 1991, c.9.

11.   Илизаров Б.С. Сталин, штрихи к портрету на фоне его библиотеки // Новая и новейшая история. - 2000. - №3,4. - С.164-166.

12.   Stephane Courtois et al. Cartea neagră a comunismului. Crime. Teroare. Represiune. - Bucureşti: Humanitas, 1998, 192 p.

13.   Брачев В.С. „Дело" академика С.Ф. Платонова // Вопросы истории. - 1989. - №5. - С.117; Idem. Опасная профессия – историк. – СПб.: Стомма, 2005. - 372 с.

14.   Репрессированные этнографы. Вып. 2. - Москва: Восточная литература, 2003. - 495 с.

15.   Маркедонов С. Историческая наука в посткоммунистической России. От несвободы к непрофес­сионализму? // Русский Журнал / www.russ.ru/politics/20011003-mar.html [Accesat 20.10.2007]

16.   Афанасьев Ю.Н. Феномен советской историографии // Отечественная история. - Москва, 1996. - N 5. - C.146-168.

17.   Сидорова Л.А. Историческая наука СССР в первые послевоенные годы // Pagina Web a Universităţii de Stat din Tomsk / http://modernhistory.omskreg.ru/page.php?id=793 [Accesat 20.10.2007]

18.   Савельева И.М., Полетаев А.В. Функции истории. - Москва: ГУ ВШЭ, 2003. - 40 с.

19.   Литвин А.Л. Без права на мысль. (Историки в эпоху Большого террора. Очерки судеб). - Казань: Татарское кн. изд-во, 1994, c.3.

20.   Очерки истории исторической науки в СССР / Под ред. М.Н. Тихомирова и М.В. Нечкиной. Т.I-V. - Москва, 1955-1985.

21.   Хохлов А.Ф. Университет рожденный трижды. История создания и становления Нижегородского универ­ситета. – Н.Новгород: Нижегородский Университет, 2001. - 70 c.

22.   Гросул Я.С., Мохов Н.А. Историческая наука в Молдавской ССР. - Москва, 1970; Гросул Я.С., Мохов Н.А. Историческая наука в Молдавской ССР // Вопросы истории. - 1967. - № 2. - С.22-44.

23.   Милюков П.Н. Очерки по истории русской культуры. Т.3. - Москва, 1995, с.200.

24.   Васютин Ю.С. Актуальность ленинского наследия и современность // Постигая Ленина: Материалы науч­ной конференции. - Москва, 1990. c.3-12; Голубева Е.И. О некоторых проблемах современной научной ленинианы // Там же, c.13-20.

25.   Волобуев П.В. «Круглый стол» советских и американских историков. 9-11 января 1989 г. // Вопросы исто­рии. - 1989. - № 4.

26.   Зевелев А.И. Путь к истине // Суровая драма народа. - Москва, 1989, c.508-511.

27.   Маслов Н.Н. «Краткий курс истории ВКП(б)» – энциклопедия культа личности Сталина // Суровая драма народа. - С.334-352.

28.   Бордюгов Г.А., Козлов В.А. История и конъюнктура. - Москва, 1992, с.30-50.

29.   Шапиро А.Л. Русская историография с древнейших времен до 1917 г. - Москва, 1993.

30.   Искендеров А.А. Новый взгляд на историю // Вестник Рос. университета дружбы народов. Сер. история, философия. - 1993. - № 1. - С.6-9.

31.   Дунаевский В.А. Становление и развитие советской историографии нового и новейшего времени стран Европы и Америки // ИСТОРИЯ США В МГУ. http://www.amstud.msu.ru/ [Accesat 20.10.2007]

32.   Wilhelmus Petrus Van Meurs. Chestiunea Basarabiei în istoriografia comunistă. - Chişinău: Editura Arc, 1996.

33.   Ţurcanu I. Istoricitatea istoriografiei (observaţii asupra scrisului istoric basarabean). - Chişinău, 2004, p.65; Ţurcanu Ion. Istoria: receptare, cercetare, interpretare. - Iaşi: Junimea, 2006. - 404 p.

34.   Иванова Л.В. У истоков советской исторической науки (подготовка кадров историков-марксистов в 1917-1929 гг.). - Москва, 1968, с.181.

35.   Леонова Л.С. Историческому Факультету Московского Университета – 60 лет // Отечественная история / РАН. Ин-т рос. истории. - Москва: Наука. - 1994. - No6. - C.133.

36.   Историография истории СССР (эпоха социализма) / Под ред. И.И. Минца. - Москва, 1982, c.55.

37.   Документ № 182. "Положение" (Устав). О Коммунистической академии при ЦИК СССР. 15 мая 1926 г.// Организация советской науки в 1926-1932 гг. Сборник документов. - Ленинград: издательство "Наука", Ленинградское отделение, 1974, c.233-237.

38.   Шаршунов В.А., Гулько Н.В. Как подготовить и защитить диссертацию: история, опыт, методика и реко­мендации. - Москва: Технопринт. 460 стр. // www.aspirinBY.org [Accesat 20.10.2007]

39.   Постановление о создании факультетов общественных наук от 3 марта 1919 г. // Сборник декретов и по­становлений Рабоче-крестьянского правительства по народному образованию. Вып.II. - Москва, 1920, с.16.

40.   Берхин И.Б. История СССР (1917-1978). - Москва: Высш. школа, 1979, с.325.

41.   Tioulpanov S.I. L'enseignement supérieur des humanités en URSS // Études et documentes d'éducation. UNESCO, 1962, No39. - P.34.

42.   Гришаев О.В. Историческая наука и образование в СССР в середине-второй половине 1930-х годов // http://www.rusnauka.com/NNM_2006/Istoria/17333.doc.htm [Accesat 20.10.2007]

43.   Manifestul Partidului Comunist // Texte care au zguduit lumea. - Iaşi: Editura Moldova, p.114.

44.   Основные задачи в изучений историй СССР феодального периода // Вопросы истории. - 1949. - № 11. - С.3.

45.   Афанасьев Ю. Я должен это сказать. Политическая публицистика времен перестройки. - Москва, 1991,  с.10-15.

46.   Иванов В. В. Методология исторической науки. - Москва, 1985, c.51-64.

47.   Роговин В.З. Была ли альтернатива? Том 3. Сталинский неонэп // http://web.mit.edu/fjk/Public [Accesat 20.10.2007]

48.   Справочник партийного работника. Вып. 1. - Москва, 1957, c.382.

49.   Сталин И.В. Ответ т-щу Иванову Ивану Филипповичу // К изучению истории ВКП(б): Сб. материалов. - Куйбышев, 1938, с.7-11.

50.   Артизов А.Н. Критика М.Н. Покровского и его школы (к истории вопроса) // История СССР. - 1991. - № 1. - С.102.

51.   PCR – Partidul Comunist al Rusiei / PUC(b) – Partidul Unional Comunist al bolşevicilor / PCUS – Partidul Comunist al Uniunii Sovietice; CK – Comisia extraordinară pentru lupta cu sabotajul, speculaţia şi contrarevoluţia (ВЧК (ЧК) ), în 1922 este reorganizată în Direcţia politică de stat (ГПУ); KGB – Comitetul Securităţii de Stat instituit în 1953 (КГБ).

52.   Репрессированные этнографы. Вып. I / Сост. Д.Д. Тумаркин. 2-е изд. - Москва: Вост. лит., 2002, c.3.

53.   Рокитянский Я.Г. Трагическая судьба академика Д.Б. Рязанова // Новая и новейшая история. - 1992. - №2. - С.122, 123.

54.   Преподавание отечественной истории в университетах России, c.127.

55.   Ратушняк Т.В. Развитие краеведения на Кубани (конец XVIII - начало 30-гг.) // Автореф. дисс. канд. истор. наук. - Краснодар, 1999, c.21.

56.   Вестник Коммунистической Академии. - 1924. - № 8. - С.392.

57.   A se vedea: Ваксберг А.И. Царица доказательств. Вышинский и его жертвы. - Москва, 1992, c.98-114.

58.   Артизов А.Н. Судьбы историков школы М.Н. Покровского (середина 1930-х годов) // Вопросы истории. - 1991. - №7. - C.37.

 

Prezentat la 16.04.2008