CONSECINŢELE CONTRADICTORII ALE CONGRESULUI XX AL PCUS ÎN DOMENIUL ÎNVĂŢĂMÂNTULUI ISTORIC SUPERIOR DIN URSS

În. Studia Universitatis. Revistă ştiinţifică a Universităţii de Stat din Moldova, Seria „ştiinţe umanistice". 2009, nr.4(24). p.53-61.

Adrian DOLGHI

Catedra Istorie Universală

This article is dedicated to the study of the XXth Congress of the CPSU consequence about higher historical education. Author comes to conclusion that the XXth Congress of the CPSU resolutions had contradictory consequence in science and education domain. Higher education activity depended on political stream of party leaders, science obtaining just a "restricted freedom". After 1956 the Soviet state continued the repressive policy toward inconvenient intelligentsia also history was passed over because it was not as necessary for soviet regime as physics and biology which brought the redu­ction of didactic staff in pedagogical Faculties (including historical). In didactic and student staff medium has prevail party leadership directives expectation regarding raised or investigated problems resolution.

Ştiinţa şi învăţământul istoric superior din statul sovietic, în perioada anilor 1956-1965, a suferit un ansamblu de transformări în ce priveşte conţinutul şi calitatea procesului ştiinţifico-didactic. Evenimentul ce urma să clarifice perspectivele dezvoltării nu doar a învăţământului şi ştiinţei istorice, dar şi a întregii societăţi sovie­tice, a fost Congresul XX al PCUS (Moscova, 14-25 februarie 1956). La Congres s-a dat citire bilanţului celui de-al cincilea cincinal, au fost aprobate directivele pentru cel de-al şaselea cincinal (1956-1960) şi  a fost înaintată sarcina de a ajunge şi întrece ţările capitaliste „în termene istorice scurte" [1]. Cu referire la învă­ţământul superior, Congresul înainta drept sarcini: îmbunătăţirea pe toate planurile a calităţii pregătirii spe­cialiştilor pe baza legăturii strânse a învăţământului cu producţia, repartizarea corectă a instituţiilor de învăţământ superior pe ţară, apropierea lor de producţie [2, p.3]. Congresul a mai considerat necesar de a întări legătura instituţiilor de cercetare cu producţia, de a le concentra eforturile creative spre soluţionarea celor mai arzătoare probleme, de a ridica rolul ştiinţei în realizarea sarcinilor construcţiei comuniste [3, p.3]. Directivele au provocat unele schimbări esenţiale în domeniul învăţământului superior în ansamblu în Uniunea Sovietică. Transformările ţin mai mult de modul de pregătire a specialiştilor, numărul de abiturienţi şi absolvenţi, structura şi conţinutul procesului de studii. Evenimentul ce urma să transforme societatea sovietică şi nemij­locit ştiinţa şi învăţământul istoric trebuia să aibă loc abia în ultima zi a Congresului. Pentru a pregăti dele­gaţii la Congres să asculte raportul lui Hruşciov şi pentru a se evita evoluţii nedorite ale evenimentelor, la 9 februarie 1956 Prezidiul CC al PCUS a decis să  informeze delegaţii la congres despre „documentele nepub­licate ale lui V.I. Lenin", expediindu-le: Testamentul şi Scrisoarea cu privire la problema naţională [4, p.352]. În aceeaşi zi, a fost numit drept raportor N.S. Hruşciov, [5p.352] iar la 13 februarie 1956 s-a decis de a des­făşura şedinţa din ultima zi, cu uşile închise [6].

În dimineaţa zilei de 25 februarie s-a desfăşurat şedinţa închisă a Congresului, la care N.S. Hruşciov a dat citire raportului Cu privire la cultul personalităţii şi consecinţele sale. Şedinţa nu a fost stenografiată, au fost fixate doar etapele desfăşurării şi hotărârea de la sfârşit. Hruşciov acuza pe Stalin de numeroase crime şi încălcări ale legilor, în abatere de la principiile leniniste a conducerii colective [7, p.353-379]. De asemenea, N. Hruşciov a prezentat Testamentul politic al lui V.I. Lenin, care se ţinea secret până la acel moment, şi analizându-l a pus începutul campaniei de reevaluare critică a activităţii lui Stalin. Au fost scoase la iveală dovezi ale fărădelegilor şi represiunilor în masă  din perioada stalinistă, care au început să fie privite ca abatere de la „normele leniniste ale vieţii de partid şi stat". A fost declarat deschis despre greşelile lui Stalin în perioada de început al Războiului Germaniei împotriva URSS şi despre încălcarea principiilor leniniste cu privire la problema naţională [8, p.141-164]. În acelaşi timp, nu a fost  atinsă esenţa sistemului comunist, iar multe acţiuni dure ale lui Stalin au fost aprobate şi justificate. Tendinţa de a reduce problema la particulari­tăţile de caracter ale lui Stalin, a prezenta represiunile de masă drept întâmplare istorică se observă în raport (de asemenea, şi în Hotărârea CC  ce a urmat după Congres, la 30 iunie 1956) [9, p.353-379]. După ce Hruşciov şi-a finisat Raportul, s-a hotărât ca dezbateri pe marginea lui să nu aibă loc. N.Bulganin a dat citire Proiectului de Hotărâre care a fost aprobat cu unanimitate de voturi. Prin Hotărârea Congresului XX se aproba conţinutul şi prevederile raportului CC al PCUS prezentat de N.S. Hruşciov şi ordona: „CC al PCUS să întreprindă acţiuni ce ar asigura depăşirea totală a cultului personalităţii, străin marxism-leninismului, lichidarea urmărilor acestuia în toate domeniile lucrului de partid, stat şi ideologic, urmarea strictă a normelor vieţii de partid şi principiilor conducerii colective, elaborate de marele Lenin"  [10, p.380].

De asemenea, la Congres s-a adoptat şi Hotărârea cu privire la expedierea textului raportului organiza­ţiilor de partid fără publicarea acestuia în presă [11]. La 1 martie 1956, textul raportului tipărit într-un tiraj de 1 mil. exemplare a fost expediat membrilor şi candidaţilor în membri ai Prezidiului, secretarilor CC al PCUS. În textul raportului expediat, au fost efectuate unele redactări: au fost făcute referinţe la operele lui K.Marx, F.Engels, V.I. Lenin şi la alte surse citate, precizate datele adoptării diferitelor documente, incluse abaterile raportorului de la textul iniţial al raportului, remarcată reacţia delegaţilor la conţinutul raportului. Peste patru zile, la 5 martie 1956, Prezidiul CC al PCUS a adoptat Hotărârea cu privire cunoaşterea rapor­tului tovarăşului  N.S. Hruşciov „Cu privire la cultul personalităţii şi consecinţele sale", rostit la Congresul XX al PCUS.  În această  hotărâre, se menţiona: „A propune comitetelor regionale şi Comitetelor Centrale ale Partidului Comunist din republicile unionale de a aduce la cunoştinţa tuturor comuniştilor şi comsomo­liştilor de asemenea şi a celora fără apartenenţă de partid, funcţionarilor şi colhoznicilor raportul tov.

N.S Hruşciov «Cu privire la cultul personalităţii şi consecinţele sale» rostit la Congresul XX al PCUS;

A expedia raportul tov. Hruşciov organizaţiilor de partid cu sigla «ne destinat publicării», eliminând de pe broşură sigla «strict secret»" [12]. Acest document de demascare, deosebit de cutezător pentru timpul său, în pofida caracterului său secret, a fost adus la cunoştinţă întregului partid, lucrătorilor aparatului de stat, acti­­vului organizaţiilor comsomoliste. Au luat cunoştinţă de el şi conducătorii delegaţiilor din străinătate. Apoi, a fost expediat preşedinţilor şi primilor secretari ai tuturor partidelor comuniste din lume [13, p.12]. Din acest moment, critica stalinismului şi a crimelor legate de acesta au devenit publice. Studierea şi propagarea rapor­tului deja pe cale orală căpătase caracter de masă. A început o nouă etapă în istoria societăţii sovietice, în interacţiunea  statului cu institutul social al învăţământului şi ştiinţei.

Raportul rostit de N.S. Hruşciov la 25 februarie 1956 a provocat impresii zguduitore asupra delegaţilor [14], dezbinând societatea sovietică în adepţi şi adversari ai acestuia. Demascarea cultului personalităţii a contri­buit la evidenţierea lui Hruşciov din cercul „gardei vechi",  iar la Congresul XXII – a confirmat rolul său de frunte în conducerea partidului şi statului. Aceasta a fost o armă împotriva vechilor prieteni şi, totodată, adversari politici, ce nu recunoşteau rolul său de lider. Iniţiind campania „reabilitării" şi aruncând vina pe Stalin, Hruşciov tindea să preîntâmpine demascarea propriului rol în represiunile din anii '30 [15, p.177]. Demascând cultul personalităţii, N.S. Hruşciov a rezolvat problema vinovăţiei sale pentru crimele săvârşite şi cea a luptei pentru putere, neavând intenţia de a se îndrepta serios şi consecvent pe calea destalinizării. Însă acţiunile primului secretar al CC au afectat întreaga structură a societăţii sovietice şi, în cele din urmă, a avut conse­cinţe nega­tive pentru sine însuşi [16, p.457-461].

În URSS staliniştii şi-au revenit repede după Congresul XX şi au început să promoveze o politică de revi­zuire a rezoluţiilor lui. Pentru cohorta stalinistă era necesar, pe de o parte, să slăbească impresiile în urma demascărilor, să micşoreze numărul acuzaţiilor, iar pe de altă parte, să evite acuzaţiile de complicitate şi co­participare în crimele lui  Stalin, la adresa lor. Astfel, Plenara CC al PCUS la 30 iunie 1956 a adoptat rezoluţia Cu privire la depăşirea cultului personalităţii şi consecinţele sale [17, p.199-218]. În această hotărâre, Stalin a fost numit „teoretician şi organizator eminent", i se atribuiau meritele luptei cu opoziţia, a asigurării „victoriei socialismului" în URSS şi a dezvoltării mişcării comuniste internaţionale. El era învinuit doar de abuz de putere, care era, cum se menţionează în rezoluţie, rezultatul trăsăturilor negative de caracter. În rezoluţie se menţionează că deşi cultul personalităţii a frânat dezvoltarea societăţii sovietice, acesta nu a putut să schimbe caracterul orânduirii socialiste. Iar politica PCUS a fost corectă, întrucât exprima interesele poporului [18, p.199-218]. Rezoluţia a înlocuit deciziile Congresului XX şi a devenit baza ideologică principală a confor­mis­mului post­stalinist [19, p.593-594].

Congresul XX al PCUS a anulat cultul personalităţii lui Stalin, a făcut o breşă în ideologia totalitară. Istoricii puteau deja să se îndoiască de corectitudinea principiilor expuse în Cursul scurt; dar sperau să găsească limitele libertăţii în deciziile Congresului, lipsa cărora stopa cercetările. Ca rezultat a apărut o altă situaţie în ştiinţa istorică – de confuzie şi de incertitudine. Istoricii se întrebau dacă libertatea este reală sau formală, care dintre tezele expuse în perioada precedentă trebuie să fie revizuite şi care să rămână intacte, vor urma iarăşi represiuni sau nu? etc.

Situaţia a fost „clarificată" prin articolul de fond  al revistei „Voprosî istorii" publicat în luna martie imediat după Congres, cu titlul Congresul XX şi sarcinile cercetărilor Istoriei Partidului. Conţinutul acestui articol depăşea limitele titlului. În realitate, se formulau noi direcţii de abordare în cercetarea istoriei. A fost declarată prioritatea caracterului ştiinţific [20, p.3-12]. În acelaşi timp, articolul era scris în spiritul respectării deciziilor de partid. Istoricii erau chemaţi să cerceteze istoria de pe principiile leninismului şi să revadă din punct de vedere critic principiile expuse în lucrarea Istoria PC(b) din toată Uniunea. Curs scurt a lui Stalin. Conform articolului sus-numit „trăsătura principală a Congresului XX, care a fost unul din cele mai importante eve­nimente după moartea lui V.I. Lenin, este fidelitatea marxism-leninismului" [21, p.3]. În continuare, se recu­noştea drept corectă demistificarea cultului personalităţii, care conform articolului era cauza principală a gre­şelilor efectuate, şi care minimaliza rolul partidului şi al conducerii colective. Corectitudinea politicii  pro­movate de PCUS şi fidelitatea marxism-leninismului erau noile postulate de la care istoricii trebuiau să-şi pornească investigaţiile.

Problemele dezvoltării societăţii, ale relaţiilor internaţionale, greşelile şi neajunsurile în activitatea ideolo­gică şi propagandistică preluate şi expuse în articol deveneau sarcini pe care ştiinţa şi educaţia istorică trebuiau să le realizeze. Dacă planul general de dezvoltare a societăţii sovietice era de a creşte bunăstarea, şi dezvol­tarea social-economică, atunci ştiinţa istorică, în acest context, trebuia să contribuie, la rând cu celelalte ramuri ale economiei naţionale, la realizarea acestui deziderat; Hruşciov a înaintat teza coexistenţei paşnice a siste­mului socialist şi capitalist – de fundamentarea, argumentarea şi propagarea acestei teze trebuia să se ocupe ştiinţa şi învăţământul istoric. Articolul explică istoricilor care sunt obiectivele şi noul mod de abordare a istoriei. Limitele libertăţii, prin urmare, rămânea metodologia marxist-leninistă şi rezoluţiile Congresului. Sarcina majoră la zi a istoricilor era ca „în activitatea ştiinţifică şi pedagogică să depăşească reminiscenţele cultului personalităţii, să reflecte veridic evenimentele, să restabilească tezele şi aprecierile leniniste şi să le dezvolte creativ" [22, p.5].

Tezele raportului lui Hruşciov „descifrate" în articolul din „Voprosî istorii" au avut o influenţă considerabilă asupra istoriografiei sovietice. Noua politică de destalinizare şi de coexistenţă paşnică cu Occidentul cerea un nou fel de istoriografie, iar istoricilor li s-au fixat trei obiective contradictorii: a) A se confrunta cu scriitorii şi istoricii din Vest la nivel academic, ceea ce înainte de 1953 nu se făcea, argumentele din publicaţiile occi­dentale nefiind discutate în mod deschis de către savanţii sovietici; b) Istoricii trebuiau să restabilească credi­bilitatea istoriografiei – şi, prin urmare, credibilitatea Partidului Comunist – pentru publicul larg din Uniunea Sovietică. Această misiune a devenit şi mai impresionantă în 1961, atunci când Hruşciov a decis că Partidul Comunist ar trebui să fie, în continuare, un partid al întregii populaţii a Uniunii Sovietice şi că istoricii ar trebui să contribuie la crearea unui nou „om sovietic"; c) De a cunoaşte şi scrie istoria adevărată, ceea ce, conform argumentelor oferite de Hruşciov,  ar fi putut oferi conducerii partidului o informaţie preţioasă despre drumul cel mai bun către comunism [23, p.3-12]. Hruşciov dorea ca istoricii să creadă în propriile lor scrieri şi aprecia că interpretarea rutinară a declaraţiilor partidului nu mai era suficientă. Întrucât în articol s-au preluat un şir de expresii şi teze din raport, acestea după congres deveneau noi şabloane istoriografice.

În concluzie, autorul trasează clar limitele libertăţii de creaţie a istoricilor, menţionând: „În URSS sunt suficiente cadre care, cu sentimentul înalt al responsabilităţii de partid, lucrează spre realizarea noilor sarcini. Este necesar de a ajuta cadrele să depăşească cultul personalităţii, buchereala şi dogmatismul şi să-şi con­struiască lucrul său pe baza marxismului-creativ; Istoricii sovietici îşi reorganizează activitatea lor în lumina rezoluţiilor Congresului XX". În situaţia de după Congres, când istoricii practic nu ştiau cum să-şi desfăşoare activitatea în continuare, această expresie suna drept o indicaţie „salvatoare" din situaţia dificilă, întrucât necunoaşterea limitelor şi aerul libertăţii ce se resimţea puteau avea urmări fatale pentru viaţa istoricilor prea îndrăzneţi. Sarcinile noastre, se menţionează în articol, sunt clar delimitate de Congresul XX. Este necesar de a sfârşi cu buchereala şi dogmatismul, a urma ferm învăţătura şi metoda leninistă şi a crea lucrări ştiin­ţifice noi, îmbibate cu idei noi, spirit creativ şi de cercetare silitoare, contribuind astfel la victoria comunis­mului [24, p.12]. Prin urmare, şi după Congresul XX, care prevestea o rază de libertate, ştiinţa istorică rămânea în serviciul regimului comunist şi  ideologiei de partid în vederea argumentării şi justificării politicilor totalitare.

Cursul „destalinizării dirijate" a societăţii şi ştiinţei, desfăşurat la sfârşitul anilor '50 - începutul anilor '60, a contribuit la unele schimbări pozitive în ştiinţa istorică. La elaborarea problemelor legate de istoria Rusiei şi cea universală au început să fie utilizate noi abordări teoretice (în special, despre transformarea statului dictaturii proletariatului în stat al întregului popor, concepţia despre capitalismul monopolist de stat în statele occidentale). Au fost readuse în actualitate şi iniţiate noi direcţii ştiinţifice: cercetările istoriografice, istoria fascismului, istoria gândirii sociale, istoria culturii, istoria luptei de eliberare naţională a popoarelor Asiei şi Africii şi Americii Latine [25, p.152-153, 183, 203-212].

O trăsătură distinctivă a anilor 50-60, ca urmare a rezoluţiilor congresului, este satisfacerea setei izvoristice prin slăbirea întrucâtva a limitelor accesului în arhive: dacă în anul 1947 în sălile de lectură ale Direcţiei Arhivelor de Stat au avut acces la unele documente cca 4 000 de oameni, atunci în 1957 peste 23 000 [26, p.223]. Au fost publicate numeroase culegeri de documente referitoare la Istoria URSS şi la Istoria universală [27]. A fost reluată editarea regulată a culegerilor statistice [28]. În anul 1964 a avut loc Sesiunea Ştiinţifică Unională cu privire la utilizarea în cercetările istorice a metodelor sociologice. Sociologia a fost cerută pentru cercetările istorice [29]. Au apărut reviste istorice noi:  „Voprosî istorii KPSS", „Vestnik istorii mirovoi kulturî"; „Istoria SSSR", „Novaia i noveişaia istoria", au început să fie editate şi ediţiile periodice ca „Slavianovedenie", „Narodî Azii i Afriki", de asemenea „Voieno-istoriceskii jurnal", în care erau publicate documente şi materiale cu privire la istoria celui de al Doilea Război Mondial. Concepţia marxistă a procesului istoric şi-a găsit de asemenea, reflectare într-un şir de lucrări de sinteză. Spre exemplu, Enciclopedia istorică [30], conţine 25 mii de articole, care cuprind evenimente ale istoriei URSS şi universale. Mai complicat a fost cu obiectivitatea aprecierilor personalităţilor istorice. Mulţi dintre istoricii sovietici, figuri politice s-au pomenit omise din enciclopedie, sau (Buharin, Troţki) au fost etichetaţi drept duşmani ai poporului [31].

În anii „dezgheţului", ştiinţa istorică a căpătat un impuls pentru dezvoltarea sa, deoarece istoricii au obţi­nut posibilitatea de a elabora metodologia ştiinţei, deşi în limitele teoriei marxist-leniniste. Aceasta a fost perioada eliberării parţiale de dogmatism, – parţială, deoarece mulţi căutau soluţia în „înţelegerea pe nou a lui Marx", cauza tuturor relelor epocii staliniste fiind considerată „vulgarizarea" ştiinţei [32]. În acelaşi timp, apelurile de renaştere a spiritului creativ erau însoţite de condamnări şi acuzaţii „de prea multă independenţă" în abordarea istoriei [33]. Această atitudine faţă de activitatea istoricilor se explică prin frica conducerii de partid de a pierde controlul ideologic în sfera ştiinţei.

După recunoaşterea de către Congresul XX  al PCUS a deformărilor ideilor marxist-leniniste în activitatea practică pentru cercetătorii istoriei perioadei sovietice şi istoriei PCUS, sarcinile metodologice s-au complicat. A apărut necesitatea de a explica într-un fel s-au altul legătura dintre teorie şi practica concretă. Primele încercări se dovedeau a fi disperate. De exemplu, a fost înaintată problema  cu privire la conţinutul şi forma manifestării legităţilor dezvoltării sociale. Abordând una dintre cele mai importante probleme ale istoriei URSS – lichidarea chiaburimii ca clasă, istoricii au avut curajul să mediteze despre „necesitatea principială" a unei astfel de lichidări şi despre formele prin care s-a realizat în practică. Mai mult decât atât, că represiunile pe parcursul lichidării chiaburimii au fost provocate nu de „condiţiile obiective" de creştere a luptei de clasă în procesul construcţiei socialismului, dar prin particularităţile transformărilor politice ce aveau loc în Uniunea Sovietică. Chiar şi timida înviorare a gândirii ştiinţifice în domeniul teoriei istoriei părea de scurtă durată. Ea a fost ferm întreruptă după Hotărârea CC PC(b) cu privire la activitatea redacţiei revistei „Voprosî istorii" [34, p.382]. În primul rând, a fost eliminată, de facto discreditată însăşi posibilitatea necoincidenţei tezelor teoretice şi practicii construcţiei socialiste, mai exact, posibilitatea deformării prevederilor teoretice pe parcursul construcţiei socialismului. O astfel de posibilitate a fost prescrisă unei singure perioade, iar responsabilitatea pentru aceasta se punea în seama unei singure persoane, concrete. Se mai prevedeau şirul de probleme în care o astfel de deformare se recunoştea a fi admisibilă. Mai dramatic era faptul că istoricilor din nou li s-a „confiscat" dreptul de a medita asupra problemelor teoretice, astfel încât doar PCUS avea dreptul de a dezvolta bazele teoretice ale marxism-leninismului şi de a aprecia în ce măsură practica corespunde ideilor şi conclu­ziilor teoretice.

Începând cu anul 1956, s-a anunţat oficial restaurarea „concepţiei leniniste" a procesului istoric, ca deba­rasare a istoriei de „greşelile şi perversiunile" staliniste. De asemenea, a fost întredeschisă „cortina de fier", ce separa ştiinţa istorică sovietică de istoriografia universală. Istoricii au căpătat posibilitatea de a lua cunoş­tinţă de realizările şi rezultatele cercetărilor colegilor de peste hotare, deşi utilizarea experienţei lor a fost limitată prin canalele ideologice existente „critica istoriografiei burgheze, antimarxiste şi revizioniste". A fost demonstrat o dată în plus că posibilitatea unor cercetări, ştiinţifice cu adevărat, depindea de conjunctura politică, ştiinţa nu s-a eliberat de influenţele externe, ea a dobândit doar o „libertate limitată". Esenţa acestui fenomen constă în faptul că monopolul asupra adevărului rămânea în mâinile aparatului de partid şi de stat [35]. Fenomenul „libertăţii limitate" se răspândea atât asupra metodologiei istoriei, cât şi asupra izvoarelor, fiind un factor ce stagna dezvoltarea ştiinţei. În a doua jumătate a anilor 50 şi în anii 60 ai secolului XX avea loc  modernizarea ideilor staliniste, purificarea lor de cele mai odioase formulări [36, p.146-168]. Reîntoarcerea la moştenirea leninistă, la înţelegerea profundă a tezelor leniniste, declarată de Congres, se realiza în mod formal şi primitiv: în locul citatelor din operele lui Stalin au început să fie aduse afirmaţii ale lui Lenin cu privire la diverse teme ale istoriei, marxismului, despre concepţia materialistă a istoriei, partinitate şi obiecti­vism etc. [37, p.296].

Procesul destalinizării a afectat istoriografia sovietică în şase modalităţi diferite: 1) prin reabilitarea victi­melor epurărilor staliniste; 2) îmbunătăţirea nivelului ştiinţific al istoriografiei sovietice; 3) importanţa ştiinţei istorice în socializarea şi mobilizarea cetăţenilor sovietici a fost accentuată de către noua conducere colectivă; 4) naţionalismul rusesc excesiv al lui Stalin a fost înlocuit printr-o abordare mai ideologică şi revoluţionară; 5) atitudinea faţă de patriotism în republicile naţionale a devenit mai tolerantă; 6) Hruşciov a anunţat încheierea construirii socialismului.

În perioada de conducere a lui Hruşciov, s-au investit în cercetare şi în învăţământ mai mulţi bani ca oricând în trecut. Numărul monografiilor istorice a crescut de la 556 în 1956 la 1602 în 1957. În această perioadă, au fost rectificate cele mai flagrante falsificări staliniste ale istoriei. Rolul politicii şi individului în istorie au fost reduse la proporţii mai moderate, iar naţionalismul rus a fost forţat să lase loc reabilitării istoriei unui număr de aproape 100 de naţionalităţi diferite. Cu alte cuvinte, o serie de nuanţe politice şi naţionaliste au fost înlă­­turate din scrierea comunistă a istoriei: „Eterna prietenie a popoarelor" şi „anexările progresiste" urmează şi în continuare să rămână în picioare. Astfel, cât timp istoricii subscriau la cele două mituri, ei puteau scrie cum doreau. Specific perioadei era, de asemenea, şi reînvierea abordării revoluţionare ideologico-tematice în istoriografie, alături de o toleranţă crescândă fată de patriotismul ne-rus în istorie şi o mândrie naţională pozi­tivă. În scrierea istoriei în acel moment, naţionalismul rusesc era extrem de discreditat, ca un exces stalinist, aşa încât ideologia şi ataşamentul s-au modificat, urmate şi de preferinţele tematice ale istoricilor. Istoricii au diluat de asemenea mult, în chip semnificativ, formula răului mai mic. Descrierile regimului ţarist au devenit mai critice; aspectele presupus pozitive ale ţarismului au dispărut şi ele. Astfel, în asemenea circumstanţe, vidul obţinut în urma atenuării naţionalismului rus a fost umplut de lucrări noi cu o tematică prosovietică şi pronaţională în toate republicile unionale. Deşi istoricilor le era permis să exploreze multe subiecte noi, unul le era cu insistenţă impus – istoria partidului, în perioada stalinistă, acest subiect fusese aproape tabu, un teritoriu exclusiv al propagandiştilor partidului. Popularizării istoriei în anii de după congres i s-a dat o mai mare prioritate decât scrierii profesioniste a istoriei.

Istoricii profesionişti şi liderii Partidului Comunist în URSS erau producătorii principali în domeniul cul­turii sovietice. Consumul efectiv al producţiei culturale este o problemă extrem de dificilă în societăţile comu­niste. În cazul Republicii Sovietice Moldoveneşti, câteva sute de copii sugerează doar numărul liderilor de partid şi al istoricilor profesionişti. Câteva mii indică profesorii şi propagandiştii, iar zecile de mii sugerează publicul larg. Cele mai multe periodice şi tipografii erau, de asemenea, legate de o anume organizaţie sau institut. În multe republici unionale, de altfel, limba publicaţiilor este foarte revelatoare, în Republica Sovietică Moldovenească, de exemplu, o publicaţie bilingvă sau moldovenească avea mai multe şanse să ajungă la masele largi decât o publicaţie rusească.

Sporirea numărului publicaţiilor istorice reflectă şi creşterea profesionalismului în ştiinţa istorică. Totuşi, regimul politic pare însă să controleze clar fondurile şi distribuirea hârtiei tipografice, după cum o indică tendinţele din scrierea istoriei moldoveneşti. Istoricii, care-şi bazau opiniile pe evenimente reale, documente din arhive şi pe cercetare ştiinţifică, tindeau să deducă concluzii care nu conveneau sub raport politic şi, prin urmare, erau înclinaţi să pună în primejdie axiomele politice stabilite de partid. Hruşciov şi apoi Brejnev au fost de aceeaşi părere asupra faptului că „libertăţii istoricului" îi trebuiau impuse limite politice. Prelucrarea ideologică, sancţiunile administrative, limitarea dreptului de a publica şi a accesului la izvoare şi chiar posi­bilitatea arestului – erau şirul metodelor de presiune asupra istoricilor care cu voie sau fără voie au depăşit limitele admisibile. Prin urmare, istoricii sovietici, atât până la moartea lui Stalin, cât şi după Congresul XX al PCUS, declarând război dogmatismului, continuau să aştepte deciziile următorului Congres [38, p.262]. Încercările limitate de a critica ideologia marxist-leninistă aruncau automat persoanele din ştiinţă şi viaţa social-politică, negarea chiar şi a unei părţi a dogmei în public ameninţa pe curajoşi de a se trezi în închisori. Drept dovadă poate servi activitatea unui grup de absolvenţi ai Facultăţii de Istorie de la MGU, constituit în jurul tânărului istoric L.N. Krasnopevţev. Investigând particularităţile economiei Rusiei prerevoluţionare, mişcarea revoluţionară, alternativele de evoluţie a ţării după revoluţia din 1917, Krasnopevţev şi adepţii săi au ajuns la concluzia că lozincile de partid ale anilor '50 nu corespund realităţii. Pentru răspândirea foilor volante antiguvernamentale, membrii grupului „Krasnopevţev" au fost pedepsiţi cu 6-10 ani de detenţie [39, p.107-108]. L.N. Krasnopevţev ulterior menţiona că „imediat după Congresul XX al PCUS, în anii 1956-1957, au fost aruncaţi în închisori şi lagăre pe termene îndelungate numeroase grupuri de tineri şi sute de cetăţeni aparte, care au criticat metodele şi esenţa «statului PCUS» şi acţiunile lui cele mai provocătoare, – de exemplu, înăbuşirea sângeroasă a răscoalei ungare" [40]. În perioada 1956-1965, au fost condamnaţi la termene de detenţie în închisoare sau lagăre de muncă în conformitate cu art.70 al Codului penal al URSS – pentru agitaţie şi propagandă antisovietică – 5 748 persoane [41, p.184]. Pe de o parte, congresul a declarat drept sarcină principală a societăţii – depăşirea şi critica cultului personalităţii lui Stalin, a crimelor şi represiunilor. Pe de altă parte, regimul hruşciovist a continuat politica represivă la adresa intelectualităţii incomode.

Congresul XX al PCUS a avut consecinţe contradictorii nu doar în domeniul ştiinţei istorice, a vieţii şi activităţii savanţilor istorici, dar şi în domeniul predării/învăţării istoriei în învăţământul superior. Rezoluţiile congresului referitor la învăţământul superior prevedeau: de a ridica calitatea pregătirii specialiştilor în instituţiile de învăţământ superior, de a îmbunătăţi lucrul educaţiei ideologice de asemenea şi  de a depăşi cultul personalităţii şi consecinţele sale [42, p.180]. Acest lucru realizat în practică a însemnat, de fapt, reformarea învăţământului istoric superior. Acţiunile nu s-au lăsat aşteptate, astfel că deja  la 3 iulie 1956, prin ordinul ministrului învăţământului superior din URSS, s-au constatat un şir de neajunsuri în domeniul predării ştiinţelor sociale şi a educaţiei ideologice din cadrul instituţiilor de învăţământ superior din URSS. Neajunsurile se refereau în special la insuficienta propagandă a ideilor marxist-leniniste şi a realizărilor PCUS, persistenţa reminiscenţelor cultului personalităţii, superficialitate în domeniul predării Istoriei PCUS. De ase­menea, în ordin se menţionează că un rol important în educaţia ideologică a tineretului studios trebuie să-l aibă catedrele de ştiinţe sociale, care „înarmează tineretul cu teoria marxist-leninistă" [43].

Reformarea predării disciplinelor sociale, respectiv, şi a învăţământului istoric superior era motivată nu prin necesitatea optimizării procesului didactico-ştiinţific, ci prin necesitatea de „a consolida legătura dintre propaganda marxism-leninismului cu practica construcţiei comuniste". Din aceste considerente, începând cu anul de studii 1956-1957, în instituţiile de învăţământ superior s-a introdus predarea a trei cursuri de sine stătătoare: Istoria Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, Economia politică, Materialismul dialectic şi istoric. În acelaşi an, s-a introdus în toate instituţiile de învăţământ superior, inclusiv la facultăţile de istorie, examenul de stat la cursurile Istoria PCUS şi Economia politică [44]. Aceste modificări erau orientate spre depăşirea cultului personalităţii, ce presupunea de a exclude din programele universitare studierea obligatorie a lucrării Istoria Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Curs scurt, şi înlocuirea cursului Bazele marxism-leninismului cu Istoria Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Aceste măsuri au dus la centralizarea şi unificarea predării disciplinelor ideologice în şcoala superioară. Ca rezultat, s-a constituit un sistem unic de studiere a ştiinţelor sociale în instituţiile de învăţământ superior. Lista disciplinelor sociale a mai fost modi­ficată o dată la 1 septembrie 1963, când s-a introdus predarea a patru cursuri de sine stătătoare: Istoria PCUS; Filosofia marxist-leninistă;  Economia politică; Bazele comunismului ştiinţific [45, p.324].

Referitor la transformările survenite în domeniul învăţământului istoric superior din URSS, L.A.Sidorova a sesizat corect afirmând că: „elaborarea şi căutarea unui nou model al interacţiunii conducerii de partid şi de stat şi ştiinţei istorice avea loc neliniar: perioada «liberalismului» şi «a organizării forţate» se succedau reciproc" [46, p.250-251]. „Dezgheţul Hruşciovist", deşi  contribuia la o abordare creativă a trecutului, puţin contribuia la schimbarea conţinutului, formelor şi metodelor procesului didactic. În mediul cadrelor didactice şi al studenţilor prevala în continuare aşteptarea iniţiativelor „de sus", a indicaţiilor conducerii de partid  cu privire la soluţionarea problemelor  apărute, sau indicate spre a fi cercetate. Învăţământul sovietic în aceşti ani se afla în întregime sub controlul statului. Existenţa şi activitatea acestuia depindea în întregime de cursul politic al liderilor de partid. În contextul transformărilor survenite după congres în articolele revistei „Voprosî istorii" se menţionează că „facultăţile de istorie în anul 1956 şi-au reorganizat capital activitatea sa. Întreaga activitate didactico-ştiinţifică, politico-educaţională a colectivelor facultăţilor a fost orientată spre realizarea sarcinilor înaintate de Congresul XX în faţa instituţiilor de învăţământ superior [47, p.186-187].

Paralel cu măsurile de stimulare a unor ramuri ale învăţământului şi ştiinţei, o atenţie mică se acorda altor ramuri, ştiinţelor socioumane. Unul din obiectivele înaintate de Congresul XX a fost îmbunătăţirea calităţii pregătirii specialiştilor şi ridicarea nivelului lucrului ştiinţific, de asemenea şi lărgirea pregătirii specialiştilor în instituţiile de învăţământ superior în măsura în care aceasta asigura necesitatea economiei naţionale şi „construcţia culturală". În acelaşi timp, directivele congresului prevedeau pregătirea specialiştilor pe baza apropierii instituţiilor de învăţământ superior cu procesul de producţie. În legătură cu aceasta, au fost majorate subsidiile pentru activitatea ştiinţifică: începând cu anul 1956 până în anul 1965, cheltuielile statului în aceste scopuri urmau să crească de la 3,6 mlrd. ruble la 8 mlrd., numărul colaboratorilor ştiinţifici urma să crească de trei ori [48]. Însă realizând directivele partidului, subsidiile erau destinate în cea mai mare parte dezvoltării specialităţilor tehnice, în special care aveau importanţă militară. Măsurile de dezvoltare a ştiinţei în ansamblu nu îmbunătăţeau calitatea instituţiilor de cercetare şi a cadrelor ştiinţifice deja existente, prin urmare, dezvol­tarea avea loc pe cale extensivă. Directiva congresului „despre legătura ştiinţei cu viaţa şi producţia" a dus ca profesorii institutelor pedagogice în loc să se ocupe cu activitatea ştiinţifică propriu-zisă, se limitau la ela­borarea manualelor, materialelor didactice. Prin urmare, rezoluţiile Congresului XX al PCUS au avut conse­cinţe contradictorii asupra învăţământului şi ştiinţei istorice.

Pentru politica statului în domeniul învăţământului, la sfârşitul anilor 50, a fost caracteristic şi diminuarea procesului de pregătire a istoricilor şi profesorilor de istorie. Se micşora numărul facultăţilor umanistice, spe­cialităţilor, instituţiilor de învăţământ [49, p.102-103]. „Istoria", din punctul de vedere al luptei pentru „dez­vol­tarea rapidă a agriculturii", direcţia principală a politicii hruşcioviste, nu era atât de necesară, ca fizica şi biologia. Creşterea numărului de studenţi la forma serală şi fără frecvenţă de studii şi micşorarea numărului la forma de zi, orientarea abiturienţilor spre institutele politehnice şi agricole la sfârşitul anilor '50 – a dus la micşorarea numărului de cadre didactice la facultăţile de istorie, şi în general la facultăţile cu profil pedagogic.

Drept rezultat, la sfârşitul anilor '50 - începutul anilor '60, în sfera învăţământului istoric superior s-a consti­tuit o situaţie dificilă, legată de calitatea joasă a pregătirii cadrelor de istorici. În legătură cu aceasta, la 18-21 decembrie 1962 la Moscova a avut loc Conferinţa Unională Cu privire la măsurile de îmbunătăţire a pregă­tirii cadrelor didactico-ştiinţifice în domeniul ştiinţelor istorice, la care au participat cca 2 mii de istorici: colaboratori ştiinţifici, profesori, arhivişti. Sesiunea a fost deschisă de preşedintele Academiei de Ştiinţe din URSS M.V. Keldâş, care a subliniat că „pentru  dezvoltarea ştiinţei istorice o importanţă mare o au cadrele de istorici..." [50, p.9]. La conferinţă a fost analizată situaţia pregătirii cadrelor didactico-ştiinţifice în dome­niul istoriei. Conform datelor prezentate, la 1 octombrie 1961, în instituţiile de învăţământ superior şi institu­ţiile de cercetări ştiinţifice din URSS activau 17 mii de istorici, dintre aceştia la instituţii de învăţământ superior activau 7 980. Din numărul acestora 5 964 specialişti pe istoria partidului, 1 211 – istoria URSS şi 805 spe­cialişti în domeniul istoriei universale [51, p.42]. Atrage atenţia faptul că cea mai mare parte dintre istoricii instituţiilor de învăţământ superior (74,7%) o constituiau specialiştii în Istoria PCUS, chemaţi să deservească interesele ideologice ale partidului-stat. Unii dintre aceşti „istorici" deseori completau rândurile reprezen­tanţilor nomenclaturii de partid. Dintre istoricii partidului doar 32 persoane (0,5%) erau doctori în ştiinţe şi profesori. Printre istoricii specializaţi în Istoria URSS, numărul profesorilor şi doctorilor era de 64 (5,3%). Printre specialiştii în Istoria universală, profesori şi doctori în ştiinţe erau 49 persoane (6%) [52].

Datele oficiale cu privire la situaţia cadrelor didactico-ştiinţifice în domeniul istoriei, în premieră dezvă­luite în URSS, ne vorbesc că 3 mii de istorici specialişti la toate cele trei specialităţi ce activau în instituţiile de învăţământ superior nu aveau titluri didactice şi grade ştiinţifice. Doar 1,8% erau doctori în istorie şi pro­fesori universitari. Această situaţie se instaurase, în mare parte, datorită represiunilor postbelice şi campaniei contra cosmopolitismului, din cauza măririi numărului de institute de cercetări, a lacunelor în sistemul studii­lor postuniversitare [53]. La Conferinţa Unională a istoricilor din 1962 s-au dezvăluit pentru prima dată prob­lemele cu care se confrunta ştiinţa şi învăţământul istoric în URSS, menţionându-se că în 1962, 3 mii de istorici ce activau în instituţiile de învăţământ superior nu aveau titluri didactice şi grade ştiinţifice.

În concluzie, ţinem să menţionăm că rezoluţiile Congresului XX al PCUS au avut consecinţe contradictorii în domeniul ştiinţei şi învăţământului istoric. Existenţa şi activitatea învăţământului superior depindea în întregime de cursul politic al liderilor de partid,  ştiinţa obţinând doar o „libertate limitată". După 1956, statul sovietic a continuat politica represivă la adresa intelectualităţii incomode, iar istoria a fost neglijată, deoarece ea nu era atât de necesară, pentru regimul hruşciovist, ca fizica şi biologia, ceea ce a dus la micşorarea numă­rului de cadre didactice la facultăţile cu profil pedagogic (inclusiv de istorie). În mediul cadrelor didactice şi al studenţilor prevala aşteptarea indicaţiilor conducerii de partid  cu privire la soluţionarea problemelor apă­rute sau cercetate.

Referinţe:

1.       Вдовин А.И. «Оттепель». 1953–1964 гг. //  http://www.portal-slovo.ru/history/35365.php

2.       Из резолюции ХХ съезда Коммунистической партии Советского Союза по Отчетному докладу Центрального Комитета КПСС // Высшая школа. Основные постaновления, приказы и инструкции / Под редакцией Л.И.Карпова и В.А.Северцева. - Москва: Государственное издательство «Советская наука», 1957.

3.       Ibidem.

4.       Документ №17. Постановление Президиума ЦК КПСС «Об ознакомлении делегатов ХХ съезда партии с неопубликованными документами В.И.Ленина» // Реабилитация: как это было: Документы Президиума ЦК КПСС и другие материалы. В 3-х томах. Том 1. Март 1953-февраль 1956 / Сост. А.Н. Артизов, Ю.В. Сигачев, В.Г. Хлопов, И.Н. Шевчук. - Москва: МФД, 2000.

5.       Документ №18. Постановление Президиума ЦК КПСС о проведении закрытого заседания ХХ съезда партии и утверждении докладчиком Н.С.Хрущева //  Ibidem.

6.       Хрущев Никита Сергеевич. О культе личности и его последствиях. Доклад XX съезду КПСС // Известия ЦК КПСС.1989 г. №3 //  http://www.zvenigorod.ru/library/history/cccpsun/1989/3/128.htm

7.       Документ №20. Проект доклада «О культе личности и его последствиях», представленный Н.Хрущеву П.Н.Поспеловым и А.Б.Аристовым. 18 февраля 1956 г.; Документ №21. Продиктованные Н.С.Хрущевым дополнения к докладу «О культе личности и его последствиях» . 19 февраля 1956 г.  // Реабилитация: как это было. Том 1.

8.       Ханья Сиро. Секретный доклад Н.С. Хрущева и восстановление автономных территорий в 1957 г. //  Acta Slavica Iaponica. - Tomus 22.

9.       Документ №20. Проект доклада «О культе личности и его последствиях», представленный Н.Хрущеву П.Н.Поспеловым и А.Б.Аристовым.

10.    Документ №23. Протокол закрытого (утреннего) заседания ХХ съезда КПСС. 25 февраля 1956 г. // Реаби­литация: как это было.

11.    Ibidem.

12.    Никита Сергеевич Хрущев. Op. cit.

13.    Введение. Реабилитация: как это было. Том 1.

14.    Добрынина Екатерина. Двадцатый съезд – двадцатый суд... Президент СССР Михаил Горбачев: Только история покажет, кто был прав и кто виноват // Российская газета. Федеральный выпуск №3996 от 14 февраля 2006 г.

15.    Фер Гровер. Антисталинская подлость / Пер. с англ.  В.Л. Боброва. - Москва: Алгоритм 2007.

16.    Пыжиков А.В. Новое прочтение драматического эпизода отечественной политической истории // Вестник Российской Академии наук. - 2006. - Том 76. - № 5.

17.    Резолюция Пленума ЦК КПСС  «О преодолении культа личности и его последствий». 30 июня 1956 года // КПСС в резолюциях и решениях съездов, конференций и пленумов ЦК. 9-е изд. - Москва, 1986. т. 7.

18.    Ibidem.

19.    Михаил Геллер, Александр Некрич. Утопия у власти. - Издательство МИК, 2000.

20.    XX съезд КПСС и задачи исследования истории партии // Вопросы истории. - 1956. - № 3.

21.    Ibidem.

22.    Ibidem.

23.    Ibidem.

24.    Ibidem.

25.    Историческая наука в ХХ веке. - Москва, 2002.

26.    Пыжиков А.В. Историческая наука в годы «оттепели» // Социально-гуманитарные знания. - 2000. - №6.

27.    См., например: Декреты Советской власти: Т.I-IV. - Москва,1957-1968; Крестьянское движение в России: Сб. док. в 2-х т. - Москва, 1961-1965; Нюрнбернгский процесс над главными военными немецкими преступ­никами. Т. I-VII. - Москва, 1957-1961; Документы внешней политики СССР. Т.I-XIX. - Москва, 1957-1974 и др.

28.    Народное хозяйство РСФСР в 1959 г.: Статистический ежегодник. - Москва, 1960; Высшее образование в СССР: Статистический сборник. - Москва,1961.

29.    История и социология. - Москва, 1964.

30.    Советская ис­торическая энциклопедия (editată în anii 1961-1976. în 16 vol.).

31.    Ibidem. Том 13. - Москва
: Советская энциклопедия, 1971. - 1025 с.

32.    Vezi: Пыжиков А.В. Op.cit.

33.    Сидорова Л.А. Оттепель в исторической науке. Советская историография первого послесталинского деся­тилетия. - Москва, 1997.

34.    Справочник партийного работника. - Москва, 1957. Вып. 1.

35.    Сидорова Л.А. Историческая наука СССР в первые послевоенные годы // Pagina Web a Universităţii de Stat din Tomsk / http://modernhistory.omskreg.ru/page.php?id=793

36.    Афанасьев Ю.Н. Феномен советской историографии // Отечественная история. - Москва. - 1996. - №5.

37.    Историческая наука в XX в. - Москва, 1997.

38.    Ibidem.

39.    «Дело» молодых историков 1957-1958 гг. // Вопросы истории. - 1994. - №4.

40.    Ibidem.

41.    Козлов В.А. Крамола: инакомыслие в СССР во времена Н. Хрущева и Л. Брежнева (По материалам Вер­ховного суда и Прокуратуры СССР) // Общественные науки и современность. - 2002. - № 3.

42.    О преподавании в вузах СССР Истории Коммунистической партии Советского Союза, политической эко­номии, диалектического и исторического материализма. Из приказа Министерства высшего образования СССР от 3 июля 1956 г. №555. //  Высшая школа. - Москва, 1957.

43.    Ibidem.

44.    О государственных зкзаменах по общественным наукам. Приказ министра высшего образования от 19 ок­тября 1956 г. №813 // Высшая школа. - Москва, 1957, с.82-83.; ANRM F.3186, inv.1, d.307, f.123.

45.    О введении преподавания в вузах СССР Курса Основ научного коммунизма. Из приказа министра высшего и среднего специального образования СССР от 27 июня 1963 г. / Под ред. Е.И.Войленкo: Сб. основных постановлений, приказов и инструкций. В 2-х ч. Ч. 1. - Москва: Высшая школа, 1978.

46.    Сидорова Л.А. Op. cit.

47.    О работе исторических факультетов государственных  университетов // Вопросы истории. - 1959.  - №12.

48.    Чуткерашвили Е.В. Развитие высшего образования в СССР. - Москва, 1961.

49.    Булыгина Т.А. Общественные науки в СССР 1945-1985 гг. - Москва, 2000.

50.    Всесоюзное совещание о мерах улучшения подготовки научно-педагогических кадров по историческим наукам. - Москва, 1964.

51.    Ibidem.

52.    Ibidem.

53.    Ibidem.

Prezentat la 24.03.2009