INSTITUŢIONALIZAREA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI ISTORIC SUPERIOR ÎN URSS

INSTITUŢIONALIZAREA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI ISTORIC SUPERIOR

ÎN EPOCA STALINISTĂ. ASPECTE ISTORICO-TEORETICE

În: Studia Universitatis. Revistă ştiinţifică a Universităţii de Stat din Moldova, Seria „ştiinţe umanistice”. 2007, nr.4. p.34-41.



Adrian DOLGHI

Catedra Istorie Universală

Dans cet article on analyse le procès de l'institutionnalisation de la formation historique supérieure en URSS. On met en relief les directions de la politique de l'Etat soviétique dans le domaine de la formation historique supérieure et de la science historique. On a apporté les preuves de l'intervention grossière du parti-Etat et de l’homme-Etat - Staline dans l’activité didactico-scientifique des écoles supérieures et des centres de recherches.

Par le prisme des procès de l'institutionnalisation de la formation historique supérieure et de la science historique on découvre la politique de l'Etat soviétique d'idéologisation et de répression de la science historique, d'établissement du marxisme comme base idéologique de l’enseignement et de la recherche

Atitudinea societăţii faţă de trecutul său reprezintă o importantă condiţie a existenţei sale. În trecut se găsesc originile, bazele fiecărei epoci istorice; prin urmare, societatea nu poate să nu ţină cont de aceasta la rezolva¬rea multiplelor probleme de ordin politic, social-economic etc. Trecutul este un element indispensabil al conştiin¬ţei istorice a popoarelor. A distruge conştiinţa istorică, a o fragmenta înseamnă a pune bazele autodistrugerii unei naţiuni.

Lovitura de stat în Rusia din anul 1917 a determinat instaurarea, pe o durată de şapte decenii, a monopolului marxist-leninist asupra procesului de scriere şi interpretare a istoriei. „Destinul muzei Clio a fost încătuşat de urmările revoluţiei condusă de Lenin, apoi de directivele trasate de Stalin. Astfel, practic întreaga concepţie despre istorie, ca şi libertatea celui care o scria, a fost anulată” [1]. Revoluţia a marcat descompunerea structu¬rilor socioculturale, a determinat nefast destinul a zeci de popoare, cu manifestări relativ diferite în anumite perioade ale regimului sovietic.

În prezentul articol ne-am propus drept scop să analizăm procesul instituţionalizării învăţământului istoric superior şi a ştiinţei istorice sovietice în perioada 1917-1938 – oficializarea şi organizarea studierii/ cercetării istoriei prin prisma ideologiei marxist-leniniste, subordonate organelor de partid şi de stat. Totodată, vom cerceta procesul de formare şi dezvoltare a sistemului de pregătire a istoricilor marxişti (cadre de partid, didactico-ştiinţifice şi propagandistice) pentru fundamentarea şi justificarea ideologiei comuniste, şi a regimului instituit în URSS şi de instituire a unui control total asupra activităţii istoricilor şi procesului didactico-ştiinţific.

Procesul instituţionalizării învăţământului istoric superior şi ştiinţei istorice se desfăşura printr-un şir de acţiuni întreprinse de puterea sovietică: a) lichidarea vechilor şi crearea noilor instituţii de învăţământ superior de predare/învăţare a istoriei; b) crearea centrelor ştiinţifice noi de cercetări şi transformarea celor vechi în instituţii marxist-leniniste; c) formarea şi consolidarea sistemului de propagandă; d) atragerea reprezentanţilor vechii şcoli în şcoala marxistă şi înlăturarea istoricilor incomozi etc. Acţiunile enumerate aveau caracter ideologic şi propagandistic, creându-se de fapt sistemul de propagandă şi agitaţie. Totodată, propaganda marxist-leninistă se desfăşura în strânsă legătură cu activitatea „ştiinţifică”, pregătind şi argumentând tezele ideologice ale partidului-stat. Deşi putem evidenţia mai multe direcţii în procesul instituţionalizării, totuşi se evidenţiază tranşant o singură politică (multiaspectuală) a regimului sovietic faţă de învăţământul istoric superior – formarea şi consolidarea sistemului instructiv-educativ, de pregătire a specialiştilor în domeniul ştiinţei istorice-marxiste, şi subordonarea acestuia Partidului-stat, în vederea manipulării maselor, argumentării şi justificării regimului instituit.

În atenţia cercetătorilor au fost până în prezent diverse aspecte ale evoluţiei învăţământului istoric superior din URSS, relaţiilor partidului-stat cu ştiinţa istorică şi savanţii din domeniu, instituţionalizării învăţământului istoric superior şi ştiinţei istorice. Istoriografia din fosta URSS a avut de înregistrat rezultate „semnificative” ale impactului său cu puterea sau cu anumite curente politice şi sociale influente în zona habitatului şi a activităţii istoricilor. Situaţia de colonie a republicilor unionale a determinat, pentru cercetătorii locali, o aservire aproape fără excepţii a acestora de către putere. În cadrul acesteia, se evidenţiază câteva tendinţe:

a) studii referitoare la istoria universităţilor, în care autorii elucidează evoluţia universităţilor din URSS, şi a facultăţilor de istorie din cadrul lor [2]; b) o altă categorie sunt studiile consacrate evoluţiei învăţământului şi ştiinţei istorice. Studiile la tema dată din perioada sovietică au un caracter fragmentar şi tendenţios [3].

În istoriografia postsovietică, cercetările asupra problemei date abia încep să capete amploare. O primă categorie a studiilor sunt publicaţiile ştiinţifice ale unor autori ce se referă nemijlocit la unele aspecte ale impactului regimului totalitar comunist asupra evoluţiei învăţământului universitar şi a ştiinţei din URSS. Printre cele mai importante enumerăm: M.G. Iaroşevski [4]; B.C. Ilizarov face unele incursiuni în politica lui Stalin faţă de învăţământul şi ştiinţa istorică [5]; Stephane Courtois [6]; V.S. Braciov [7]; D.D. Tumarkin [8]; S.Markedonov [9].

Direcţiile politicii statului sovietic în domeniul învăţământului istoric superior şi metodele de realizare a acesteia se desprind din documentele şi actele care de fapt le-au generat, şi care servesc drept suport docu¬mentar al investigaţiei. Întregul proces de creare a „societăţii comuniste” se baza pe lucrările „clasicilor”: K.Marx şi F.Engels [10], V.Lenin [11], care au determinat evoluţia învăţământului istoric şi a ştiinţei istorice în ansamblu din statul sovietic; Hotărârile CC al PCUS, ale Sovietului Miniştrilor URSS, Materialele Con¬greselor PCUS şi alte documente cu referire la învăţământul istoric superior [12].

Deschiderea parţială a arhivelor după 1991 a permis accesul cercetătorilor la documente secrete. Totodată, multe personalităţi, participanţi la exercitarea puterii sau jertfe ale regimului, după destrămarea URSS, s-au ocupat de scrierea memoriilor, analiza şi comentarea evenimentelor care s-au produs. Un şir de documente şi mărturii de acest gen sunt publicate pe pagini Web [13]. Documentele nominalizate vorbesc despre caracterul ideologizat al procesului de studii şi de cercetare în instituţiile de învăţământ superior şi ştiinţifice, despre imixtiunea brutală al partidului-stat (în perioada stalinistă a „Omului-stat” – Stalin) în aceste procese.

În această ordine de idei se înscrie aprecierea impactului regimului stalinist asupra ştiinţei istorice. În perioada „socialismului” au fost falsificate şi chiar nimicite formele de organizare socială a societăţii, încercate de experienţa civilizaţiei mondiale, formele vieţii spirituale şi morale. Dauna a fost colosală şi greu de întregit. Din fericire, definitiva „mancurtizare” a societăţii nu s-a reuşit, despre ce vorbeşte renaşterea spirituală a popoarelor după dezintegrarea URSS. Atenţia asupra acestei teme în ultimul timp a diminuat. Dar anumite elemente ale mentalităţii staliniste persistă în gândirea unor reprezentanţi ai societăţii. De aceea este necesar a analiza în continuare acest fenomen în diversele manifestări ale sale, în calitate de obstacol principal pe calea eliberării conştiinţei maselor de confuziile utopice ale epocii sovietice.

Procesul instituţionalizării învăţământului istoric superior şi ştiinţei istorice în URSS nu poate fi cercetat separat de impactul regimului totalitar comunist asupra societăţii, în general, şi procesului didactico-ştiinţific, în particular. Totodată, în tratarea unor aspecte ale problemei este necesar a ţine cont de legătura strânsă din¬tre învăţământul universitar şi ştiinţă. Învăţământul superior este în strânsă legătură cu dezvoltarea ştiinţei, iar dezvoltarea ştiinţei nu poate avea loc fără pregătirea specialiştilor în învăţământul superior. Acest adevăr a fost constatat chiar şi în Hotărârile Consiliului Comisarilor Norodnici, a Ministrului Învăţământului supe¬rior şi Comitetului Central al PC (b) [14]. Accentuarea legăturii strânse între învăţământul superior şi ştiinţa istorică în URSS se făcea centralizat, prin directive şi hotărâri de partid şi de stat, nu atât în scopul propăşirii ştiinţei istorice şi învăţământului, cât în scopul direcţionării şi ideologizării lui prin fixarea şabloanelor istoriografice, a principiilor marxist-leniniste, şi metodelor specifice de predare/învăţare a istoriei, şi în scopul creării cadrelor de istorici-marxişti, de partid şi de stat loiali partidului comunist.

Institutul social al învăţământului şi ştiinţei include în sine un şir de concepte, printre care se numără o structură organizaţională deosebită, subiecţi ai muncii didactico-ştiinţifice (cadrele), mijloace ale activităţii didactico-ştiinţifice, baza materială etc. Printre factorii ce influenţează dezvoltarea învăţământului şi ştiinţei, o importanţă mare o are politica statului, în general, faţă de educaţie, ştiinţă şi savanţi. Pentru ţara, unde puterea practic de la început s-a format ca o dictatură de partid şi de stat, factorul politic este hotărâtor. Impactul său asupra dezvoltării nu numai economice, dar şi spirituale era enorm. Rolul şi locul altor componente în istoria învăţământului şi ştiinţei pot fi apreciate adecvat doar prin prisma factorului politic, inclusiv şi factorilor interni ca structura şi sistemul organizării învăţământului, ştiinţei şi savanţilor.

În statul sovietic, ştiinţa istorică avea o importanţă deosebită. Conform istoriografiei sovietice, ce „ajuta la educarea politică a muncitorilor, conştientizarea schimbărilor istorice, ce aveau loc ca rezultat al revoluţiei din Octombrie” [15]. Cu alte cuvinte, ştiinţa istorică a devenit o unealtă a noului regim de justificare a crimelor şi un mijloc de manipulare ideologică a maselor.

Evoluţia ştiinţei în general în URSS nu poate fi cercetată independent, fără a ţine cont de factorul politic. Impactul regimului sovietic, în special stalinist, cu ştiinţa istorică, cere de a pătrunde în esenţa sistemului politic, social şi ideologic instituit de Stalin – „Om-stat”. „Omul-stat” – fenomen unic în istorie, creează un astfel de sistem politic, în cadrul căruia îi sunt supuse nu numai institutele de bază ale societăţii. Voinţei unui singur om îi este subordonată întreaga sferă materială, spirituală şi culturală, şi total înrobit aparatului de stat sau partidului-stat. Conducătorul, cum nu s-ar numi, îşi subordonează totul sie prin teroare, intrigi, intelect, corupere – cu toate mijloacele. Omul care a realizat toate aceste lucruri capătă nu, pur şi simplu, putere asupra ţării, resurselor şi instituţiilor sale, dar controlul asupra tuturor oamenilor acestei ţări de la mic la mare. Puterea îi este atât de nelimitată, că el poate nu numai să reconstruiască trecutul (istoria) după bunul plac, dar şi viitorul. Aceasta nu este o metaforă, dar un rezultat real al activităţii lui Stalin [16]. Stalin a distrus aparatul de stat, reprimat şi supus sie personal într-un mod cumplit. Acelaşi lucru îl făcea şi cu alte pături sociale. În pofida opiniei oficiale, devenită obligatorie pentru toţi locuitorii URSS pentru toate timpurile, în societate domina frica [17].

Toate manualele şcolare de istorie au fost studiate minuţios de Stalin nu numai din punctul de vedere al conţinutului, dar şi al imaginilor vizuale. El a fost un formalist total în tot ce se referă la creativitate – în treburile de stat, politice şi ştiinţifice. Ca urmare, veşnic flămândă şi ruinată până în temelii, ţara a fost transformată într-un lagăr de concentrare, declarându-se raiul mult aşteptat pentru omul muncitor. Şi toţi care se aflau fie la libertate, fie în lagăre trebuiau să repete aceasta la infinit până nu credea în aceasta. Propaganda declara că în ţară este cea mai deplină din lume democraţie şi cel mai corect sistem politic. Şi deşi iniţial nimeni nu credea, se credea formal.

Ştiinţa este materia cea mai fină, domeniu fără care nu poate avea loc progresul societăţii. Dar Stalin s-a infiltrat în ea. Formalismul odată şi pentru totdeauna s-a încetăţenit prin scheme învechite ale manualelor pentru şcoala primară, medie superioară, formalismul adunărilor de partid, al mitingurilor stihiinice, al demonstraţiilor bine dirijate, formalismul proceselor judiciare, formalismul în cultură şi artă în toate manifestările sale. Chiar cei mai apropiaţi lui Stalin trăiau într-o lume formală inventată de dânsul. Unicul care era creatorul real şi absolut liber al acelei lumi, era doar el – Stalin [18].

Dictatul ideologic de monopol s-a conturat pe parcurs. În anii ’20, ştiinţa istorică încă nu era unificată total de teoria marxistă a istoriei. După Octombrie 1917 continuau să activeze reprezentanţi de vază ai şcoli¬lor istorice „vechi” (N.I. Kareev, D.M. Petruşevski, E.V. Tarle ş.a.), erau publicate lucrările lor, neînscrise în limitele ideologiei oficiale de stat. Anume cadrele ştiinţifice vechi au făcut foarte mult pentru recunoaşterea ştiinţei istorice sovietice peste hotare. Ei reprezentau în sine ştiinţa istorică naţională şi păstrau într-o anumită măsură o linie a continuităţii în dezvoltarea ştiinţei istorice ruse, pregătind un şir de discipoli. Erudiţia largă a lor, profesionalismul, cultura cercetării, analiza minuţioasă a izvoarelor etc. – trezeau stimă din partea savanţilor europeni şi ofereau ştiinţei istorice sovietice o posibilitate recunoscută de a participa la dialogul ştiinţific pe arena internaţională [19].

În primii ani de activitate (1917-1920), Guvernul Sovietic şi Partidul comunist au avut o atitudine prudentă faţă de şcoala superioară prerevoluţionară şi, în primul rând, faţă de cadre. În primul deceniu după Revoluţia din Octombrie, meseria de istoric a fost dominată de istorici necomunişti. Noului regim nu-i ajungeau forţe pentru a asigura instituţiile de învăţământ cu cadre marxiste. Profesorii au avut posibilitatea de a-şi continua activitatea la catedrele universitare. Totodată, se întreprindeau măsuri pentru a rezolva problema cadrelor marxiste şi crearea centrelor de propagandă. În societate exista un pluralism teoretico-metodologic binecu¬noscut, deşi limitele lui se diminuau an de an. Anul de cotitură în acest sens a fost 1929, când conducătorul oficial al ştiinţei istorice M.N. Pokrovski a anunţat despre sfârşitul „perioadei de coexistenţă paşnică” cu savanţii şcolii din perioada ţaristă, s-a început purificarea Academiei de Ştiinţe, iar V.M. Molotov, devenit preşedinte al Sovietului Comisarilor Norodnici, a declarat că anul 1930 trebuie să devină „…ultimul an pentru vechii specialişti” [20], activitatea cărora a fost sfârşită prin bine cunoscutul „Dosar academic” al lui S.F. Platonov şi a unui şir de istorici renumiţi în anii 1929-1931.

Comanda socială a noii orânduiri punea pentru istoriografia sovietică nou „născută” scopul de a crea noi instituţii ştiinţifice şi de învăţământ, de asemenea şi tematici de cercetare, corespunzătoare postulatelor comuniste. Cea mai mare atenţie a fost acordată organizării noilor centre ştiinţifice, propagandei teoriei marxism-leninismului, cercetării ideilor socialiste şi comuniste, mişcării revoluţionare internaţionale etc.

Primul centru marxist de ştiinţe sociale a fost Academia Socialistă (în continuare Comunistă), creată la 25 iunie 1918. Pentru atragerea savanţilor în tabăra marxistă, din noiembrie 1919 în Academie au început să fie formate cabinete speciale (de istorie a socialismului, a internaţionalei II şi III, a politicii externe), în faţa cărora era pus scopul de a cerceta problemele importante ale istoriei moderne şi contemporane [21]. Dar din cauza că majoritatea istoricilor şcolii vechi au întâmpinat cu precauţie aceste măsuri, iar unii chiar au luat o atitudine ostilă faţă de noua ideologie, puterea sovietică a recurs la lichidarea facultăţilor de istorie şi a secţiilor de istorie (din cadrul facultăţilor de istorie şi filologie, a facultăţilor de istorie şi drept), având ca scop de a dezrădăcina „…ştiinţa istorică ţaristă şi metoda ei de pregătire a cadrelor” [22].

Dintre instituţiile de pregătire a istoricilor-marxişti, prima a fost Universitatea Comunistă „I.M. Sverdlov” organizată în anul 1919 [23]. Iar în locul facultăţilor de istorie, lichidate în anul 1919, au fost create la universităţile din Moscova şi Petrograd Facultăţi de Ştiinţe Sociale (aşa-numitele ФОНы) cu secţii economice, politico-juridice şi istorice [24], dar în care în parte procesul de studii prioritar avea loc după metodele vechii şcoli.

Situaţia a început să capete culoare spre sfârşitul anului 1920 – începutul anului 1921, când „Republica Sovietică a biruit forţele contrarevoluţionare”. În anul 1920, prin Hotărârea CC al PC a fost adoptată decizia de a crea Muzeul Marxismului care în 1921 s-a desprins din Academie în Institutul „K.Marx şi F.Engels” [25]. Un pas hotărâtor spre transformarea şcolii sovietice a fost adunarea de partid pe problemele învăţământului la 31 decembrie 1920-4 ianuarie 1921 la Moscova. În cadrul acestei adunări, au fost discutate propu¬ne¬rile Comisiei pentru reorganizarea radicală a predării ştiinţelor umanitare în şcolile superioare, creată în noiembrie a aceluiaşi an. Scopul acestei comisii, în frunte cu F.A. Rotştein era de a revizui programele de studiere a ştiinţelor umanitare şi de a rezolva problema pregătirii cadrelor marxiste pentru şcoala superioară şi a pregăti planul „reformării radicale” a învăţământului public [26]. În baza raportului Comisiei şi a articolelor lui Lenin, a fost finisată elaborarea „strategiei” de reorganizare a învăţământului public. V.Lenin a emis trei decrete: Decretul Consiliului Comisarilor Norodnici de la 11 februarie despre înfiinţarea aşa-numitelor „Institute ale Profesurii Roşii” [27] şi două la 4 martie 1921 despre Planul fixării minimului ştiinţific, obligatoriu pentru predarea în toate şcolile superioare din RSFSR, ce au jucat un rol decisiv în predarea ştiinţelor umanitare în învăţământul superior de pe principii marxiste şi în pregătirea cadrelor. Fiecare cadru didactic, pentru a putea preda în instituţiile de învăţământ superior, trebuia să posede, conform decretelor, un minim de cunoştinţe despre marxism, şi să împărtăşească viziunile partidului de la guvernare, transformându-l în unul ideologizat, instaurând, totodată, controlul asupra cadrelor ce urmau să fie angajate în instituţiile de învăţământ superior. Pe lângă ideologizarea învăţământului universitar şi pentru o subordonare mai strictă a cadrelor, s-a recurs la crearea diverselor societăţi şi organizaţii „ştiinţifice”, ”culturale”, propagandistice etc.

În anul 1921 a început reorganizarea facultăţilor de ştiinţe sociale, şi crearea altelor noi. În 1923, la uni¬versităţile din Rusia Sovietică erau şapte facultăţi de ştiinţe sociale (în cadrul cărora erau incluse facultăţile de istorie şi de litere şi facultăţi de drept) [28]. La aceste facultăţi a fost create secţii sociopedagogice care aveau drept scop a pregăti cadre de ştiinţe sociale (adică de filosofie marxistă, de materialism istoric, ideologie comunistă în ansamblu). Au fost anulate cursurile „vechi” de istorie, ceea ce a „a dat o lovitură zdrobitoare asupra istoriei burgheze” şi au fost introduse cursuri noi de „ştiinţe sociale” (printre care şi istoria socialismului, istoria mişcării revoluţionare, a revoluţiei), întrucât noua armată de profesori „nu era suficient pregătită politic” – nu era pătrunsă îndeajuns de ideologia marxistă, şi nu erau convinşi de veridicitatea ei, nu era gata să elaboreze cursuri şi manuale noi bazate pe principiile marxism-leninismului şi să reorganizeze de sine stătător predarea istoriei. De asigurarea cu cadre, de care duceau lipsă Facultăţile de ştiinţe sociale, se ocupa Secţia de Agitaţie şi Propagandă a CC PCR(b) şi secţiile respective din organizaţiile de partid din Moscova şi Petrograd care „rezolvau activ toate problemele legate de activitatea Facultăţilor de ştiinţe sociale” [29]. Observăm că de problemele legate nu numai de educare a tinerei generaţii, dar şi de pregătire a specialiştilor în instituţiile de învăţământ superior se ocupa de fapt nu Comisariatul Norodnic al Învăţământului Public, dar Secţia de Propagandă a PCR (b) şi secţiile respective din organizaţiile orăşeneşti de partid, subordonând întregul proces de studii, de asigurare cu cadre didactico-ştiinţifice, chiar tehnico-ma¬terială, având în mâinile lor toate pârghiile puterii centrale şi locale. Cerându-i-se opinia referitor la politica puterii sovietice în învăţământul superior şi la reformarea acestuia, Nicolai Berdeaev a răspuns: „Nu compătimesc politica puterii sovietice referitor la învăţământul superior, întrucât ea încalcă libertatea ştiinţei şi a predării şi constrânge libertatea vechii filosofii [30].

În anii 1921-1923, Universităţi comuniste au fost organizate încă în nouă oraşe din Rusia Sovietică. Acestea pregăteau lucrători de partid, profesori pentru şcolile de partid, inclusiv profesori de istorie [31].

Societatea ştiinţifică a marxiştilor, creată în anul 1921, era după revoluţie primul centru ideologic, ce reunea cadre ştiinţifice din cel mai mare oraş al ţării – Petrograd. Iar în anul 1922 a fost creată Asociaţia institutelor de cercetări ştiinţifice din Rusia (РАНИОН), în componenţa căreia a intrat Institutul de Istorie [32]. O amploare mai mare, la nivelul întregii ţări, a căpătat-o Societatea istoricilor-marxişti, organizată pe lângă Academia Comunistă. În primii ani ai existenţei sale (1925-1929), ea includea o secţie unică de Istorie a Occidentului. Din 1929 ea a fost despărţită în două secţii: de Istorie a Capitalismului Industrial şi de Istorie a Imperialismului. Cea mai mare realizare a Societăţii Istoricilor-marxişti consta în unirea savanţilor, ce lucrau în centru şi în regiuni, petrecerea reuniunilor unionale, de asemenea, organizarea discuţiilor pe diverse prob¬leme ale metodologiei şi istoriei ştiinţei istorice. Momentul de cotitură în dezvoltarea instituţiilor istorice a fost anul 1929, când Institutul de Istorie a fost transferat în cadrul Academiei Comuniste. Explicând motiva¬rea acestei măsuri, patriarhul ştiinţei istorice sovietice explica că „РАНИОН nu este un organ ştiinţific, iar pe doctoranzi acolo îi pregătesc după reţeta anului 1910” [33], astfel politicul se implica din ce în ce mai mult în ştiinţă.

Cel mai mare rol în pregătirea cadrelor de propagandă a metodologiei marxist-leniniste a istoriei a avut-o activitatea Institutelor „V.I.Lenin”, Institutul „K.Marx şi F.Engels”, Institutul de Istorie a Partidului. În anul 1928 Institutul „V.I.Lenin” a fost unit cu Institutul de Istorie a Partidului, iar în anul 1931 în urma fuzionării acestuia cu Institutul „K.Marx şi F.Engels” a fost creat Institutul „Marx-Engels-Lenin” (IMEL) pe lângă CC PC (b).

Începând cu 1925, istoricii nemarxişti au fost treptat înlăturaţi din poziţiile academice de conducere. În anul 1925 a fost creată Asociaţia istoricilor-marxişti, iar lucrul cabinetelor Academiei Comuniste se realiza în contact cu secţiile respective ale Asociaţiei. Din decembrie 1922 Academia a început să publice organul periodic „Mesagerul Academiei Socialiste” [34]. O mare rezonanţă a avut-o prima Conferinţă Unională a istoricilor-marxişti la sfârşitul anului 1928 - începutul anului 1929. Activitatea de propagandă lua amploare prin organizarea discuţiilor de demascare a capitalismului, a caracterului său exploatator etc. în contextul înăspririi regimului de teroare în URSS [35].

Instituţionalizarea ştiinţei istorice marxiste se realiza în URSS pe diverse căi, una dintre cele mai „efective” erau represiunile împotriva istoricilor, reprezentanţi ai „şcolii vechi”. Silirea lor de a se încadra în noile organizaţii de partid şi instituţii de învăţământ şi de cercetări ştiinţifice create de bolşevici, concedierea, exilarea, lichidarea fizică erau metode obişnuite practicate de organele de partid şi serviciile speciale. Pe lângă repre¬siunile de masă, se ducea lupta împotriva intelectualităţii, pentru a o ţine într-o permanentă frică. O astfel de politică, ce s-a răsfrânt asupra unor reprezentanţi ai intelectualităţii încă în anii 20 (de exemplu, exilarea din ţară în anul 1922 a celor mai reprezentativi gânditori) a luat în continuare o formă de dosare falsificate, care au fost un preludiu pentru procesele viitoare din 1937-1938 şi anii următori [36].

Cea mai mare parte a lucrărilor savanţilor, ce au respins marxismul dar n-au emigrat, n-au fost acceptate. Una dintre cele mai mari figuri din numărul lor a fost patriarhul istoriografiei ruse N.I. Kareev, care a fost înlăturat de la predarea în universitate [37]. În mare parte, cele întâmplate nu doar cu Kareev, dar cu întreaga ştiinţă istorică din URSS era o urmare a instaurării unui regim nou, deosebit de cel instaurat în 1917 şi 1922, odată cu formarea URSS şi chiar deosebit de cel ce a urmat până în anul 1929 – stalinismul.

Către anul 1929, reţeaua instituţiilor de învăţământ superior şi de cercetare s-a consolidat într-un sistem centralizat, formalizat şi dirijat din centru. Structura instituţiilor, calitatea cadrelor didactico-ştiinţifice, nu¬mărul studenţilor, conţinutul programelor de studii – toate erau planificate şi orientate spre săvârşirea „revo¬luţiei culturale” şi crearea unei noi „societăţi sovietice” şi a unui cetăţean tipic „homo-sovieticus”. Ceea ce a urmat după anul 1929 a fost – perfectarea şi înăsprirea sistemului de îndoctrinare, mancurtizare şi de teroare (fizică şi intelectuală) a maselor.

Cartea neagră a comunismului a consemnat că în URSS anii 30 au cunoscut „o represiune fără precedent la scara întregii societăţi”, fiind lovite „toate păturile populaţiei sovietice, – de la membrii Biroului Politic până la cetăţenii de rând, arestaţi în stradă pentru îndeplinirea planului de represiune a „elementelor contrarevoluţionare” [38].

Începând cu intelectualitatea tehnică („Dosarul minerilor”, 1928), Stalin în curând şi-a orientat atenţia asupra reprezentanţilor ştiinţelor socioumanistice. Prima acţiune s-a răsfrânt asupra istoricilor, majoritatea cărora era legată de Academia de Ştiinţe. Lansarea primului plan cincinal de către Stalin, în 1928, s-a soldat şi cu o campanie generală împotriva ultimilor istorici „burghezi”, iar în 1929-1930 aceasta a culminat cu epu¬rarea de cadre în Academia de Ştiinţe [39]. Astfel au început prigonirile academicienilor incomozi. Din academie au fost concediaţi 800 de savanţi, fiind astfel distrus potenţialul ştiinţific al ştiinţei ruse şi continuiatea fără de care nu era posibilă dezvoltarea normală a ştiinţei. Se creau premise pentru stagnarea gândirii ştiinţifice în statul sovietic [40]. „Purificarea” în Academia de Ştiinţe a durat mai mult de un an şi s-a terminat în februarie 1931 prin aşa-numitul Dosar al Academicianului S.F. Platonov [41].

În 1931, pe neaşteptate, Stalin a intervenit printr-o scrisoare adresată ziarului Revoluţia proletară [42], în care critica istoricii fiindcă „puneau discutarea axiomelor înaintea intereselor vitale ale Partidului”, impunând istoricilor propria sa definiţie privind „spiritul de partid”, supunerea faţă de ordinele curente ale partidului. În acest mod, Misiunea istoricului nu mai era să investigheze în mod critic trecutul, bazându-se pe marxism, ci de a modela istoria după axiomele politice la zi şi de a denunţa, de regulă, toate celelalte opinii. Astfel, Stalin a făcut din scrierea istoriei un instrument de îndoctrinare a întregului popor şi în mod special a membrilor partidului [43].

Unul dintre cei mai activi participanţi la propaganda comunistă şi primul director al Institutului „K.Marx şi F.Engels” a fost D.B. Riazanov. Acesta nu se considera Leninist, dar cunoaşterea profundă a lucrărilor lui Marx şi Engels îl apropia de bolşevici. El menţiona: „Eu nu sunt bolşevic, nici menşevic şi nici leninist. Eu sunt doar marxist şi ca marxist sunt comunist” [44]. Din cauza spiritului său activ şi agitat, a trezit nemulţu¬mirea lui Stalin, astfel în februarie 1931 Riazanov a fost demis din funcţia de director al Institutului, exclus din partid şi exilat în oraşul Saratov, în anul 1937 a fost din nou arestat, iar în 1938 executat [45].

Sarcina de bază a Institutului de Istorie în primii ani era de a scrie manuale şcolare de istorie. Începând cu anul 1935, din ce în ce mai mult loc în planurile sectoarelor Institutului Academiei Comuniste încep să aibă monografiile. Aceleaşi procese aveau loc şi în cadrul Institutului de Istorie a secţiei Academiei Comuniste din Leningrad. Dar în curând, prin decizia SCN (Sovietului Comisarilor Norodnici) din 8 februarie 1936, Academia Comunistă a fost lichidată, iar institutele ei au trecut în cadrul Academiei de Ştiinţe a URSS. Primul dintre directorii acesteia a fost numit unul dintre cei mai de seamă savanţi – şi propagandişti sovietici – specialişti în domeniul istoriei moderne – academicianul N.M.Lukin [46].

În anii ’30-40, în cadrul discuţiilor desfăşurate în ştiinţa isto¬rică sovietică, s-a reliefat o tendinţă definitorie a ei – renunţarea la vechile tradiţii istoriografice şi izolarea de realizările ştiinţei istorice din alte ţări. Obliga¬to¬riu pentru istoricii sovietici devenise necesitatea de a se călăuzi în activitatea lor de clişeele teoretico-meto¬dologice trasate de faimosul „Краткий курс историй ВКП(б)”. Ca rezultat, în ştiinţa istorică a fost acceptat un stil dogmatic de interpretare a trecutu¬lui care, în mare măsură, continuă să contamineze şi astăzi lucrările şi minţile multor savanţi [47]. Pentru a consolida regimul stalinist şi pentru a face să crească sprijinul popular, istoricii trebuiau să rescrie istoria, iar pentru a convinge masele de corectitudinea interpretării comuniste a istoriei, prezentarea politică a istoriei trebuia înlocuită cu cea social-economică. Iar pentru a sublinia modul în care popoarele Uniunii Sovietice au împărtăşit trecutul comunist, trebuia dedicat mai mult spaţiu istoriei prerevoluţionare, eroilor ei, „trecutului comun trăit de popoarele URSS” [48].

Vorbind despre teroarea ştiinţei, trebuie de înţeles sub aceasta nu doar totul ce a fost rezultatul represiunilor, în sensul exterminării oamenilor, cărţilor, convingerilor, lichidării ştiinţelor şi altele. Represaţi într-un anumit sens s-au dovedit a fi, de asemenea, şi savanţii, care nu au nimerit în măcel. Majoritatea dintre ei, supunându-se dictatului birocraţiei de partid, pe de o parte, păstrând receptivitatea faţă de glasul conştiinţei, pe de altă parte, trebuiau să trăiască cu conştiinţa scindată, cu morală dublă [49]. Istoricilor le-a fost rezervat de Stalin un mare rol în bătălia iniţiată cu „cosmopolitismul”. Campania prescria de a trasa calea ştiinţei sovietice, de a o izola de la cea universală, confirmând întâietatea ştiinţei sovietice în toate domeniile. Cu aceasta o astfel de disciplină ca istoria, chemată să oglindească faptele trecutului, se transforma într-o ştiinţă represată. Să reconstruiască adecvat faptele trecutului, otrăvită de stalinism, istoria nu putea. Dar cunoaşterea trecutului serveşte o condiţie obligatorie de înţelegere nu numai a originilor, dar şi a căii spre viitor [50].

Procesul instituţionalizării învăţământului istoric superior şi al ştiinţei istorice sovietice reprezintă politica Statului sovietic de ideologizare şi represare a ştiinţei istorice – statornicire a marxismului ca bază în predarea şi cercetarea ei.

Referinţe:

1. Teodorescu L. Clio după Gratii // Lucrările Congresului al XXII-lea al Academiei româno-americane de ştiinţe şi arte (26-29 iunie 1997). - Târgovişte, 1997, p.104.

2. Тираспольский государственный педагогический институт имени Т.Г. Шевченко. - Кишинев, 1980. - 264 с.; Мавродин В.В. История ленинградского университета 1819-1969. - Лeнинград, 1969. - 664 с.; От учитель¬ского института до педагогического университета (история ПГПУ им. В.Г.Белинского: 1939-1999 гг.). - Пенза: Пензенский государственный педагогический университет имени В.Г. Белинского, 1999. - 76 c.; Хохлов А.Ф. Университет рожденный трижды. История создания и становления Нижегородского универ¬си¬тета. - Н.Новгород: Нижегородский Университет, 2001. - 70 c.

3. Развитие исторического образования в CССР (Межвузовский сборник научных трудов). - Воронеж: изда¬тель¬ство Воронежского Университета, 1986. - 149 c.; Иванова Л.В. У истоков советской исторической науки (Подготовка кадров историков-марксистов в 1917-1929 гг.). - Москва: Издательство «Мысль», 1968. - 197 с.; Очерки истории исторической науки в СССР. В 7 томах. - Москва: Изд-во АН СССР, 1955-1988.

4. Ярошевский М.Г. Сталинизм и судьбы советской науки // Репрессированная наука. - СПб.: „Наука”, 1991, c.9.

5. Илизаров Б.С. Сталин, штрихи к портрету на фоне его библиотеки // Новая и Новейшая История. - 2000. - №3, 4. - С.164-166.

6. Stephane Courtois et al. Cartea neagră a comunismului. Crime. Teroare. Represiune. - Bucureşti: Editura Humanitas/ Fundaţia Alianţa Civică, 1998, p.175, 192.

7. Брачев В.С. „Дело” академика С.Ф. Платонова // Вопросы истории. - 1989. - №5. - С.117; Брачев В.С. Опас¬ная профессия – историк. - СПб.: Стомма, 2005. - 372 с.

8. Репрессированные этнографы. Вып. 2 / Сост. Д.Д. Тумаркин. - Москва: Вост. лит., 2003. - 495 с.

9. Маркедонов Сергей. Историческая наука в посткоммунистической России. От несвободы к непрофессио¬на¬лизму? // Русский Журнал / Политика / www.russ.ru/politics/20011003-mar.html

10. Маркс К., Энгельс Ф. Об историческом опыте и его уроках. - Москва: Издательство политической литера¬туры, 1989. - 155 с.; Маркс К., Енгелс Ф. Опере aлесе ын трей волуме. - Кишинэу: Едитура „Картя Молдо¬венеаскэ”, 1977.

11. Ленин В.И. Опере комплете ын 50 volume. - Кишинэу: Едитура «Картя Молдовенеаскэ», 1975 .

12. Сборник декретов и постановлении Рабоче-крестьянского правительства по народному образованию. Вып.II. - Москва: Высшая школа, 1920; Основные постановления, приказы и инструкции / Под редакцией Л.И. Карпова и В.А. Северцева. - Москва, 1957. - 655 с.; XVIII съезд всесоюзной Коммунистической партии (б). 26 января-10 февраля 1934 г. Стенографический отчет. - Москва: Партиздат, 1934. - 720 с.; Как ломали НЭП. Стенограммы пленумов ЦК ВКП(б) 1928-1929 гг. В 5-ти томах. (Россия. ХХ век.) / Ред. коллегия: В.П.Данилов, О.В.Хлевнюк и др. - Москва: Партиздат, 2000; Общество и власть: 1930-е годы. Повест¬вова¬ние в документах / Отв. ред. А.К. Соколов. - Москва: РОССПЭН, 1998. - 351 с.; Академия наук в решениях Полит¬бюро ЦК РКП(б)-ВКП(б)-КПСС. 1922-1991/1922-1952. - Москва: РОССПЭН, 2000. - 592 с; Аппарат ЦК КПСС и культура. 1958-1964: Документы. - Москва: „Российская политическая энциклопедия” (РОССПЭН), 2005. - 872 с. etc.; Народное хозяйство СССР за 60 лет. Юбилейный статистический ежегодник. - Москва: Статистика, 1997. - 710 с.

13. История (документы, мемуары) // http://elibrus.1gb.ru/ist.shtml; Рожденным в СССР посвящается. СССР „История-Анализ-Коментарии-Oбсуждeния-Архивы” // http://cccp.narod.ru/; Сборники документов „Россия ХХ век” на сайте Международного фонда „Демократия” (Фонд Александра Яковлева)// http://www.idf.ru/ almanah.shtml; Документы (сентябрь 1922-сентябрь 1927 гг.) // http://his95.narod.ru/doc3.htm; Документы по советской истории // http://www.memo.ru/links/links33.htm.

14. Научно-исследовательская работа в высших учебных заведениях. Из Постановления СНК СССР и ЦК ВКП (б) от 23 июня 1936; О мерах улучшения научно-исследовательской работы в высших учебных заведениях. Из приказа Высших учебных заведениях. Из приказа министра высшего образования СССР от 24 апреля 1956 г. №.357 // Основные постановления, приказы и инструкции / Под редакцией Л.И. Карпова и В.А.Се¬вер¬цева. - Москва: Высшая школа, 1957, с.213-215.

15. Историография истории СССР (эпоха социализма), c.54.

16. Илизаров Б.С. Op. cit., с.164-166.

17. Ibidem.

18. Ibidem.

19. Дунаевский В.А. Становление и развитие советской историографии нового и новейшего времени стран Европы и Америки // ИСТОРИЯ США В МГУ. http://www.amstud.msu.ru/

20. Ibidem.

21. Историография истории СССР (эпоха социализма), c.55.

22. Иванова Л. В. Op. cit., p.12.

23. Историография истории СССР (эпоха социализма), с.58.

24. Постановление о создании факультетов общественных наук от 3 марта 1919 г. // Сборник декретов и по¬становлении Рабоче-крестьянского правительства по народному образованию. Вып.II. - Москва: 1920, с.16.

25. Исторография истории СССР (эпоха социализма), c.55.

26. Иванова Л. В. Op. cit., p.14.

27. „Инcтитуты Красной Профессуры”; Берхин И.Б. История СССР (1917-1978): Учеб. пособие. 3-е изд., пере¬раб. и доп. - Москва: Высш. школа, 1979, с.325.

28. Tioulpanov S.I. L’enseignement supérieur des humanités en URSS // Études et documentes d’éducation. - UNESCO. - 1962. - No39. - P.34.

29. Иванова Л.В. Op. cit., p.23.

30. Протокол допроса Н.А. Бердяевa. Отдел секретный 18 августа 1922 г. // История России. 1917-1940: Хре¬сто¬матия / Сост. В.А. Мазур и др. - Екатеринбург, 1993 // http://his95.narod.ru/doc20/id30_4.htm

31. Историография истории СССР (эпоха социализма), c.58.

32. Дунаевский В.А. Op. cit.

33. Ibidem.

34. Вестник Социалистической Академии (în continuare: Вестник Коммунистической Академии); Дуна¬ев¬ский В.А. Op.cit.

35. Всесоюзный XVI съезд Коммунистической партии (б). Стенографический отчет. - Москва-Ленинград, 1930, с.417.

36. Wilhelmus Petrus Van Meurs. Chestiunea Basarabiei în istoriografia comunistă. - Chişinău: Editura Arc, 1996, p.24.

37. Дунаевский В.А. Op. cit.

38. Stephane Courtois. Op. cit., p.175, 192.

39. Meurs W.P. Op. cit., p.24.

40. Рокитянский Я.Г. Трагическая судьба академика Д.Б.Рязанова // Новая и новейшая история. - 1992. - №2. - С.122, 123.

41. În istoriografie referitor la acest proces mai este utilizată şi sintagma: „dosarul istoricilor” sau mai cunoscut prin denumirea „Dosarul Academiei de Ştiinţe”. Брачев В.С. „Дело” академика С.Ф. Платонова // Вопросы исто¬рии. - 1989. - № 5. - С.117-129; Перченок Ф.Ф. Дело Академии наук // Природа. - 1991. - № 4. - С.96-104.

42. Пролетарская революция.

43. Meurs W.P. Op. cit, p.24.

44. Вестник Коммунистической Академии. - 1924. - № 8. - С.392.

45. Дунаевский В.А. Op. cit.

46. Ibidem.

47. Ţaranu Anatol. Istoriografia Naţională imperativ al timpului // Revistă de istorie a Moldovei. - 1992. - Nr.1. - P.3-4.

48. Meurs W.P. Op. cit., p.25.

49. Ярошевский М.Г. Op. cit., p.10-12.

50. Ibidem.